Ion Cristoiu: PNL are nevoie ca de aer de o relansare spectaculoasă. Congresul din toamnă e ultima ocazie de înviorare a partidului care trăieşte de ani buni pe aparatele din unitatea de urgenţă de la Cotroceni. Vestea bună e că Emil Boc nu candidează. Vestea proastă e că-l sprijină pe Florin Cîțu.

O veste bună şi o veste proastă

Miercuri seara, la un post de televiziune, Emil Boc, primarul Clujului, a declarat că nu se va înscrie în cursa pentru şefia PNL. Precizarea a venit ca urmare a unui început de campanie în favoarea lui Emil Boc din partea adversarilor lui Ludovic Orban.

Printre argumentele invocate în sprijinul acestei candidaturi au fost aduse succesele obţinute de Emil Boc în calitate de primar. Nu ştiu cum de-au ajuns adversarii actualului preşedinte al PNL la ideea că Emil Boc l-ar putea birui pe Ludovic Orban şi, prin urmare, ar putea ajunge preşedinte al PNL. Emil Boc mi se pare din punct de vedere politic o mămăligă fără sare.

Nu ştiu dacă a fost sau nu bun premier. Ştiu însă c-a fost în relaţia cu Traian Băsescu unitatea de măsură a slugărniciei. Din întregul mandat de premier nu ţin minte vreun moment de afirmare publică a politicianului Emil Boc. N-am nici o îndoială că e un bun primar. Un bun primar nu înseamnă însă automat şi un bun om politic.

PNL are nevoie ca de aer de o relansare spectaculoasă. Congresul din toamnă e ultima ocazie de înviorare a acestui partid, care trăieşte de ani buni pe aparatele din unitatea de urgenţă de la Cotroceni. Dacă nu se relansează acum, PNL riscă să aibă în 2024 soarta PNŢCD. În 2024, după trei ani şi ceva de guvernare alături de URSPLUS şi UDMR, PNL va fi erodat pînă-n măduva oaselor.

Asta deoarece el şi nu USRPLUS va plăti preţul unei Guvernări fatalmente catastrofale. Relansarea partidului nu poate fi făcută de politicieni plaţi, fără relief, ca o tipsie. E nevoie de un lider PNL înzestrat deopotrivă cu autoritatea carismei şi cu un proiect bine conturat pentru PNL.

După opinia mea, acest Proiect trebuie să aibă drept obiectiv înflorirea capitalismului românesc. Un proiect care să deosebească pe scena politică PNL de PSD şi mai ales de USRPLUS. Deocamdată, sub conducerea lui Ludovic Orban PNL a rămas un partid al bugetarilor. Influenţat de Klaus Iohannis şi-a asumat multe din punctele de program ale USRPLUS.

Vestea bună e că Emil Boc nu candidează. Vestea proastă e că-l sprijină pe Florin Cîţu la funcţia de preşedinte al PNL. Ca să-l citez pe Florin Cîţu dintr-una din declaraţiile sale etern sărbătoreşti, varianta Florin Cîţu contracandidat al lui Ludovic Orban, e foarte, foarte, foarte proastă pentru PNL.

Sau Florin Cîţu candidează şi pierde şi atunci PNL pierde, pentru că va fi preşedinte Ludovic Orban.

Sau Florin Cîţu candidează şi cîştigă şi atunci PNL va muri de efortul de a înţelege ce vrea Florin Cîţu de la el.

Deocamdată, Florin Cîţu n-a confirmat că se va înscrie în cursă. Grupul de la Cluj, condus de Rareş Bogdan, îl văd însă ca pe un concurent imbatabil al lui Ludovic Orban. Dacă va fi aşa, dacă Florin Cîţu se va înscrie în cursă Ludovic Orban se poate considera victorios de pe acum.

*
Actualitatea actualităţii lui Caragiale

Jurnalişti, politicieni, oameni simpli sînt cu toţii de acord, cînd vine vorba de actualitatea lui Caragiale. „Trăim în plin Caragiale” – iată o propoziţie ce face, prin redacţii şi cafenele, pe la sedii de partide şi prin apartamente de bloc, carieră glorioasă. Se dau imediat şi exemple de situaţii, formule şi tipuri prin care lumea de azi, cea născută prin cezariana revoltei din decembrie 1989, pare a fi o copie fidelă a lumii caragialiene. Da, Caragiale e actual. Susţinătorii tezei au întru totul dreptate. Cu o singură nuanţare. Teza actualităţii lui Caragiale nu e o noutate absolută. De actualitatea marelui satiric se vorbeşte an de an de aproape un secol în România. Iată, de exemplu, în 1912, Mihail Sadoveanu scris sub titlul „Caragiale” aceste rînduri:

„Dar pe foile cărţii răsare şi lumea aceea de tipuri bizare, dintr-o vreme de tranziţie, de forme goale, de păcate şi de mizerii morale, lumea Scrisorii pierdute, cu simbolicul cetăţean turmentat, cu Pristanda, bunicul poliţiştilor de azi, cu cucoana Zoe în jurul căreia se învîrte toată politica provincială şi cu toate feţele de politicieni de modă veche, – ochi holbaţi, bărbii revărsate spre proeminenţa burţilor, vorbe goale, fraze umflate… Caragiale zîmbeşte, căci se pare că-şi vede oamenii şi-n vremea de azi.

Alte măşti, aceeaşi gamă…”.

Să luăm textul la puricat. Pare a fi scris nu în 1912, ci în 2021.

Ion Cristoiu povesteste că Caragiale a fost actual la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd şi-a publicat opera, considerată de unii, pe nedrept, un soi de reportaj batjocoritor al realităţii social-politice a momentului. Caragiale era actual şi-n 1912, cu peste un secol în urmă, cînd îşi publica Sadoveanu eseul „Caragiale”. De actualitatea lui Caragiale s-a vorbit şi în anii ʼ50. Se vorbeşte şi acum. Caragiale a fost, este şi va fi mereu actual.

Explicaţia?

Opera lui Caragiale nu reflectă actualitatea, cum s-a spus, ci eternitatea românească.

De aceea Caragiale e mereu actual!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro