In lupta cu pandemia au intrat guverne născute din greseală: În martie 2018, nimeni nu se putea aștepta ca guvernul ce va rezulta din alegeri să conducă Italia prin cea mai gravă criză de după război. La momentul învestirii, în iunie 2018, premierul Giuseppe Conte era un ilustru necunoscut, un om de paie, un tehnocrat ”populist” care nu va rezista la putere. De altfel, în august 2019, Conte și-a depus demisia.
In lupta cu pandemia au intrat la guverne născute din greseală: Un premier de paie cu un partid de bufoni în spate
În martie 2018 au avut loc ultimele alegeri legislative din Italia. Pro-europenii (Parditul Democrat) au pierdut fără drept de apel. A pierdut și Forza Italia, al lui Silvio Berlusconi, un partid de digerat pentru liderii de la Berlin și Paris, chiar dacă se aliase cu anti-europenii din Liga Nordului (Lega).
”Accidentul Conte” pornește cu decenii înainte de alegerile din 2018. Alegerile au fost câștigate de Lega lui Matteo Salvini (descendenta Ligii Nordului a lui Umberto Bossi, unul dintre partidele marginale ale anilor 1990) și de Mișcarea de 5 Stele, partidul creat de Beppe Grillo, un blogger-comediant-bufon. De aici avea să se nască guvernul de criză al Italiei de azi. Cum s-a ajuns aici?
In lupta cu pandemia au intrat guverne născute din greseală
S-a ajuns aici pentru că Italia a avut o democrație oloagă, pentru că în țară se vorbea de decenii despre ”suveranitatea limitată”, despre împiedicarea ajungerii la putere a partidelor de stânga timp de decenii (așa-zisa politică a Factorului K din perioada Războiului Rece). Câtă vreme la putere a fost dreapta, nimeni din UE și de peste Atlantic nu a criticat Italia, chiar dacă această dreaptă era a unui fost cântăreț dintr-un bar devenit miliardar și pentru care politica însemna protejarea afacerilor sale.
Apoi, s-a ajuns la o scenă politică a bufonilor și neaveniților, pentru că ”suveranitatea limitată” a continuat și după criza economică din 2008 și criza migrației din 2015. Ce poate fi mai relevant decât declarația comisarului pentru buget al UE în momentele de negociere pentru formarea guvernului din Italia, în 2018. ”Piețele îi vor face pe italieni să nu mai voteze cu populiștii”, a spus Gunther Oettinger, penalizat atunci, de formă, de președintele Comisiei Europene și de președintele Consiliului European, Donald Tusk. Însă Oettinger, patronul unui mini-Davos în Alpii austrieci, a rostit un adevăr și știa bine ce spune. Cât despre Donald Tusk și alți lideri europeni, poziția lor a fost mereu aceea că italienii trebuie să-și decidă viitorul lor la urne, însă cu o condiție – să voteze până iese cine trebuie, cine este acceptat de Bruxelles și Berlin.
Mișcarea de 5 Stele și Liga Nordului au fost, printre altele, strigătul italienilor și manifestarea scârbei lor față de intervențiile din exterior în politica internă. Iar pentru că legea fundamentală a făcut totul pentru a împiedica venirea stângii radicale la putere, însă nu și a populiștilor, aceștia din urmă au dat lovitura, în martie 2018.
S-au dus în fața președintelui tehnocrat si proeuropean Sergio Mattarella cu o propunere pentru un guvern vădit eurosceptic, cu un ministru anti-euro la Finanțe, Paolo Savona. Firește, propunerea a fost respinsă. Lunile treceau, criza se adâncea, la fel și presiunile (vezi afirmațiile germanului Oettinger). Pe acest fond a apărut necunoscutul Giuseppe Conte, omul de compromis. Iar totul a durat până la alegerile europene din 2019, când rezultatele zdrobitoare ale Ligii (care a depășit clar Mișcarea de 5 Stele) l-au făcut pe Matteo Salvini să-și dorească anticipate și să preia singur puterea. Iar politica italiană a devenit un ring de box în care Salvini îl alerga pe partenerul de guvernare, Luigi di Maio. S-a terminat însă prost pentru Salvini. Încercarea de a da jos guvernul prin moțiune pentru a provoca anticipate a eșuat. Conte a demisionat cu puțin înainte, președintele l-a nominalizat din nou, iar guvernul a fost format din Mișcarea de 5 Stele și Partidul Democrat. Nu, să nu încurcăm oalele; vorbin despre Conte si Grillo, nu despre Câțu și Orban, și despre suveranitate limitată și Factorul K în Italia, căci în România așa ceva nu există, aici totul e curat democratic și #rezistă.
Criza economică post-pandemie va aduce și criza politică
Acesta este guvernul Conte II, cel care conduce Italia prin cea mai grea criză. Este un guvern al unui premier criticat de toată presa liberală în prima sa formulă și apoi, ca la comandă, lăudat de aceeași presă, după ce omul de paie Conte s-a aliat cu pro-europenii. Un guvern al partidului unui bufon, un partid fără identitate clara, și al unui Partid Democrat scindat încă de anul trecut din cauza orgoliilor fostului premier Matteo Renzi și al actualului lider, Zingaretti. Este în egală măsură o emanație a politicii italiene și a mașinațiunilor de la Bruxelles, acolo unde au fost proiectate și manevra președintelui Mattarella, și alianța dintre niște populiști (M5S) și proeuropenii democrați. Și acestui guvern moșit la Bruxelles și Berlin, Germania îi tramsite acum să-și ia gândul de la eurobonduri (mutualizarea datoriilor suverane în zona euro) pentru salvarea din criza economică ce vine.
În Italia se fac sondaje de opinie, pandemia nu le-a oprit. Ce spun ele? Spun că, dacă mâine ar fi alegeri legislative, Liga lui Salvini ar câștiga circa 30% din voturi și ar fi aproape de majoritate împreună cu extrema dreaptă, Fratelli d’Italia. Forza Italia, a lui Berlusconi, înoată undeva la subsolul sondajelor. Iar coaliția actuală M5S-PD ar scoae un rezultat mai slab decât Liga și partidul extremist amintit.
Nu putem ignora că Liga lui Mateto Salvini a fost și este în favoarea introducerii unei monede paralele in Italia, un soi de obligațiuni guvernamentale cu valoare mică – mini-bot. ”Moneda” aceasta ar putea fi folosită de italieni pentru stingerea obligațiilor fiscale față de stat. A fost o măsură propusa și de fostul ministru de Finante al Greciei, Yannis Varoufakis, la apogeul crizei din țara sa, Este poarta către ieșirea din zona euro. Cum Liga este în topul preferințelor electorale, Bruxellesul și Berlinul nu pot decât să privească cu maximă îngrijorare ce va întâmpla în Italia în grava criză economică ce va veni, o criză economica în care țara va începe să înoate cu același guvern accidental.
Guvern minoritar de criză în Belgia
Italia nu este singura. Un guvern accidental este și în Belgia, și cu el regatul înfruntă pandemia. Ultimele alegeri din Belgia au avut loc în mai 2019. Rezultatele au fost bune pentru partdele indezirabile – naționaliștii flamanzi și populiștii flamanzi. Socialiștii s-au clasat pe locul al treilea. Mișcarea Reformatoare, de dreapta, pro-UE, a premierului Charles Michel, s-a clasat abia a șaptea. S-a ajuns, ca de obicei în Belgia, la un impas. Ba chiar la temeri mari, căci populiștii flamanzi pro-secesiune (Noua Alianță Flamandă) au lăsat să se înțeleagă că vor încălca așa-numita regulă a ”cordonului sanitar” în politica belgiană și că vor negocia cu extremiștii flamanzi din Vlaams Belang. S-a ajuns astfel ca regele Belgiei să se întâlnească, pentru prima data după 1936, cu liderul extremiștilor flamanzi, potrivit The Guardian.
Țara era pe pilot automat, sub un guvern expirat condus de Charles Michel, iar negocierile nu duceau nicăieri. Numirea lui Michel în fruntea Consiliului European a complicat și mai mult situația. Cine să fie premierul interimar al acestui guvern olog? A fost aleasă varianta temporară Sophie Wilmes, ministrul Bugetului, care a preluat guvernul în luna octombrie. Negocierile pentru un nou guvern continuau, însă au fost oprite de izbucnirea epidemiei. Pe 17 martie, s-a format un guvern de criză, cu Mișcarea Reformatoare (7,56% din voturi) care dă premierul, cu Partidul Creștin-Democrat Flamand (8,9%), cu Liberalii și Democrații Flamazi (8,5% din voturi la ultimele alegeri). Un guvern minoritar de orientare liberală.
Belgia este un caz fericit, pentru că instituțiile sunt rodate să funcționeze fără un guvern solid. Țara are, pe lângă parlamentul federal, nu mai puțin de alte șase adunări legislative, pe regiuni și comunități – flamandă, valonă, germană, bruxelleză. Însă există și reversul medaliei, căci aceasta regionalizare profundă și fragmentare a autorității au fost considerate una dintre principalele cauze ale atacurilor teroriste din Belgia, câtă vreme poliția este la fel de fragmentată și există rivalități între flamanzi și valoni. ”Belgia este o țară complexă. Structura statului nu ajută la abordarea unei asmenea crize. În ciuda acestui fapt, Belgia a luat rapid măsurile necesare, mergând mai departe decât țările vecine”, a spus Herman Goossens, unul dintre șefii Spitalului Universitar din Anvers, citat de Politico.