Apărarea din europa nu are mijloace pentru o autonomie strategică, crede Alain Frachon, editorialist Le Monde. El notează că, de la începutul războiului din Ucraina. Washingtonul este în mod sistematic cel care dă tonul.
Europa a rămas mult în urma SUA
Când se vor întâlni cu Statele Unite pentru summitul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord de la Vilnius, în perioada 11-12 iulie, aliații europeni se vor afla într-o poziție de vasali – mai dominați ca niciodată de americani. Între cei doi piloni ai Alianței Atlantice, decalajul de putere se mărește. În detrimentul europenilor și în toate domeniile.
Cel puțin aceasta este concluzia unui studiu comparativ realizat de doi cercetători de la Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR): „Arta vasalizării” (aprilie 2023).
Jana Puglierin și Jeremy Shapiro au întocmit un inventar. Războiul din Ucraina a scos la iveală o situație din ce în ce mai dezechilibrată între cele două blocuri ale Alianței Atlantice. Chestiunea depășește simpla chestiune a contribuției la bugetul NATO. Cei Douăzeci și șapte canalizează un ajutor civil și militar semnificativ, aduc asistență multiplă Kievului, primesc refugiați, sancționează Moscova și, în special, au luat decizia, pe cât de strategică, pe atât de radicală, a unui embargo asupra importurilor de gaze și petrol din Rusia.
Sprijinul lor politic este puternic, liderii europeni se duc adesea la Kiev pentru a-și arăta susținerea. În cele din urmă, europenii au decis să facă din relația astfel dezvoltată cu Ucrania una pe termen lung, țara fiind acum candidată la aderare.
Dar, până astăzi, în toată această tragedie, Statele Unite au dat tonul. Americanii au fost primii care au anunțat că Vladimir Putin va intra în război. Ei au stabilit, la fiecare etapă, nivelul de armament care ar putea fi livrat Ucrainei. Ei trimit pe câmpul de luptă, în timp real, informațiile de care au nevoie apărătorii ucraineni. Criza se derulează la fel ca în timpul Războiului Rece: este gestionată, în linii mari, de americani.
Pentru că europenii încă nu au dezvoltat instrumentele pentru un început de autonomie strategică?
Mai puțină bogăție
Autorii Puglierin și Shapiro își amintesc de psihodrama cauzată de decizia Berlinului de a livra tancuri Leopard 2 la Kiev. Cancelarul german Olaf Scholz nu a vrut „să meargă singur”, așadar nu a trimis Leopard 2 pe frontul ucrainean până când nu au fost însoțite de tancurile americane. Puglierin și Shapiro se întreabă: De ce a fost nevoie de unda verde a Washingtonului? De ce a avut nevoie cea mai mare economie a Europei să încheie o poliță de asigurare în Statele Unite? De ce, într-o criză pe teritoriul european, cea mai mare asistență militară pentru Kiev a trebuit să vină de la Washington?
Pentru că pilonul european al NATO, pe scurt apărarea europeană, nu are mijloacele pentru o autonomie strategică.
Această situație duce la sau perpetuează, spune studiul ECFR, o „vasalizare” din Europa, care are multe cauze. Prima este una economică. În ultimii ani, economia europeană, măsurată prin produsul său intern brut (PIB), a creat mai puțină bogăție decât vecinul său de peste Atlantic. În 2008, economia UE o depășea pe cea a Statelor Unite: 16.000 de miliarde de dolari față de mai puțin de 15.000 de miliarde peste Atlantic. În 2022, PIB-ul american s-a ridicat la 25.000 de miliarde de dolari, iar cel al UE și al Regatului Unit la un loc la doar 19.800 de miliarde…
Ca monedă de rezervă și în tranzacțiile din comerțul internațional, euro scade față de dolar. În comparație bugetul de apărare al Statelor Unite, cel european – adică cei douăzeci și șapte la un loc, plus cel al Londrei – pierde teren. Din 2008 până în 2021, America a crescut cheltuielile anuale pentru apărare de la 685 de miliarde de dolari la 801 de miliarde de dolari; în aceeași perioadă, cele din UE plus Regatul Unit au crescut de la 303 la 325 de miliarde.
„Tentația raftului”
O concluzie? Europa a rămas în urmă în toate domeniile puterii strategice (economie, tehnologie, apărare). Această situație există încă din 1945. Însă lărgirea decalajului contravine dorinței declarate pentru o mai mare autonomie strategică europeană.
În implementarea de politici comune – cele care ar consolida pilonul european al Alianței – cei Douăzeci și șapte se confruntă cu dificultățile inerente structurii Uniunii. Obstacolele sunt deosebit de mari în zona apărării. În cadrul UE, sensibilitățile strategice sunt diferite. Proiectele comune de armament necesită timp: echilibrarea cu industriile naționale de apărare; procese complicate de luare a deciziilor. Este frecventă „tentația raftului”: în caz de urgență, se trece la aprovizionarea – mai rapidă și uneori mai ieftină – din afara UE, în special din Statele Unite. Dovadă: disputele actuale cu privire la proiectele europene de apărare aeriană.
Washingtonul joacă un joc complicat. Trâmbițează în mod regulat dorința de a vedea pilonul european al Alianței câștigând mai multă putere, dar industria americană de apărare este mai prezentă ca niciodată în Europa, concurând cu rarele proiecte comune ale europenilor.
Mâine, când războiul se va termina în Ucraina, America va reveni la prioritățile sale strategice: Asia. Acest lucru face ca lupta – dificilă – pentru o mai mare autonomie strategică a Bătrânului Continent să fie cu atât mai importantă.