Legislația României este în marea ei parte nesincronizată principiilor funcționale, constituționale și celor privind drepturile și responsabilități. În perioada crizei maxime, cum începe să se anunțe gestionarea efectelor epidemiei, toate lipsurile ies la iveală, mai mult, statului însuși intră în conflict cu proprii săi funcționari. Cât despre cetățeni, aceștia sunt la cheremul unor arbitrarii imposibil de anihilat.

Dacă populația a fost retrasă în casă pentru a limita contaminarea, chestiunea rezolvându-se destul de simplu prin declararea stării de urgență, nu aceeași eficiență se constată la nivelul structurilor statului. Faptul că oricine, simplu cetățean sau funcționar, revendică drepturi, denunță încălcarea unor proceduri specifice însăși stării de urgență, nu poate fi trecut cu vederea. Două cum s-au comportat autoritățile în ultimii 30 de ani nu pot invoca încredere maximă din simplul motiv că nu avem creat un sistem cu adevărat operativ și eficient în slujba oamenilor. Invocarea forței și ridicarea de statui unor mastodonți din sistemul medical nu rezolvă nimic, ba se poate transforma într-o legitimare a statului incompetent și corupt.

Decretarea stării de urgență implică punerea întregii structuri publice în stare de alertă, similară celei de război. În egală măsură, înzestrarea celor implicați în operațiuni trebuia de multă vreme făcută, în sensul că epidemia încă nu s-a instalat și lipsa unor materiale elementare se resimte cu acuitate. Instituțiile statului au fost obișnuite cu acțiunile formale, multe dintre ele protejându-și nefuncționalitatea conformă printr-un autoritarism securisto-comunist detestabil.

Citeste si...  SURSE Viorica Dăncilă va fi prezentă la prima mare confruntare dintre Liviu Dragnea și Gabriela Firea de după CEx

Ministerul Sănătății și Ministerul Afacerilor Interne se află în acest moment la cârma operațiunilor printr-o fragilă organizare și operativitate în raport cu acțiunile și pestectiva acestora. Există situații că zeci de mii de persoane au încălcat prevederile stării de urgență, ceea ce reprezintă un indiciu important că măsurile de până acum vor fi înăsprite în continuare, cu încălcarea unor drepturi. Starea de nemulțumire din sistemul, destul de nereglemenat pentru asemenea situații, este mult mai ridicată și pe fondul unor sarcini de serviciu care au fost în amplitudinea lor mai mult formale. Funcționarul public, cu excepții desigur, nu a fost obișnuit decât să facă parte din fotografia statului care a asigurat o imunitate grotescă în ideea imperioasă de-a fi protejate vârfurile politice infracționale.

Faptul că în curând cei din „linia întâi” își vor cere drepturile, care nu vor fi puține și simple, obligă deja legiuitorul la o formulare a responsabilităților, altfel nimeni nu mai poate oferi nimic nimănui. Cu găurile negre ale sistemului actual, starea de urgență se apropie de lipsa cadrului legal și evenimente dintre cele mai grave care nu au legătură cu epidemia.