În ziua de Paște catolic (sau protestant), duminică, 12 aprilie, Institutul Robert Koch, patronul absolut al epidemiologiei germane, a anunțat că pînă în ziua anterioară 117.658 cazuri de COVID-19 și 2. 544 de morți i-au fost electronic raportate. Institutul a fost statornic în sistemul său de raportare, mereu în urmă cu o zi sau mai mult față de monitorizarea celor de la Johns Hopkins, dar cu onestitate în categoriile statistice și un fel de a trata populația ca pe niște adulți, demne de respect. Astfel, RKI raportează prevalența (cazuri diagnosticate la suta de mii de locuitori, 242 în medie) și incidența (cazuri noi la 100,000) cea mai mare în Bavaria (241), Baden-Wuerttemberg (213), Saarland (204) și Hamburg (199). Numărul de morți e raportat în cifră absolută, dar și ca procent din cazurile totale, mortalitatea – a trecut de 2 la sută, e 2,2 mai exact, duse sunt timpurile cînd era 0.6% și invidia lumii. În Berlin sunt peste 4000 de cazuri, cu circa o sută de cazuri noi de la o zi la alta, la acest sfîrșit de săptămînă, și 46 de morți. Lor li se adaugă 37 în Brandenburg- un medic german care lucra în Anglia s-a întors să moară în apartamentul său din Potsdam, cu ultimul Ryan Air de la Londra, netestat și îmbolnăvind o mulțime de oameni. Presiunea e enormă pe Angela Merkel să ridice restricțiile, măcar parțial. În Turingia (unde sunt Weimar și Erfurt, pe lîngă multe castele și votanți cu dreapta și stînga extremă) nu sunt cazuri aproape deloc și nu a murit aproape nimeni. În schimb, toate firmele de servicii dau faliment, dacă nu au dat deja. Bavaria, prima și cea mai greu atinsă, rezistă acestei frivolități, vrea să mai țină lumea în case. O decizie la mijloc e greu de luat.
Presiune enormă pe Angela Merkel să ridice restricțiile măcar parțial
Primăvara a venit tîrziu, ca în fiecare an, dar aprilie a fost glorios, cu soare și magnolii, cu vînt din Sud. În Berlinul de aproape patru milioane de oameni cu satele din Brandenburg cele mai apropiate, sute de mii de oameni au ieșit din casă deja, pe lîngă bicicliști, femei cu cărucioare, bărbați cu căței, călăreți cu căști, cupluri sau bătrîni cu plase de piață, care au rămas afară mai tot timpul. Joi, am fotografiat un cuplu de vârsta a doua în caiac pe Spree. Sîmbătă, am numărat zeci de turci bătrîni fumînd narghilele cu prietenii, pe țărmul râului, mai sus de mine, unde au înflorit merii japonezi și cînd am ieșit la plimbarea de seară i-am bodogănit că au scuipat semințe pe jos. O degajare extraordinară a cuprins pe toată lumea, numai în cozile de Ajun de afară de la supermarket se simțea frustrarea. De ce stau oamenii la coadă? Stațiile de benzină, mereu deschise, au devenit, ele însele, mici magazine de cartier, vînzînd de la morcovi la hîrtie igienică.
Presiune enormă pe Angela Merkel să ridice restricțiile măcar parțial
Deși e devreme pentru orice fel de concluzii, cei de la Reuters, BBC și Frank Fukuyama le-au tras deja pe ale lor. Se vorbește foarte mult despre miracolul german (și prea puțin despre Coreea și Taiwan). Prin contrast, Der Spiegel e foarte critic cu Guvernul, și neliniștea se ridică din colțuri neprevăzute: faimoasele teste în care Germania a excelat se termină, nu mai sunt reactivi, nu mai sunt enzime, ba chiar și kiturile de plastic sunt pe sfîrșite, și totul venea din America, de unde nu mai așteptăm nimic bun după ce Trump ar fi confiscat de pe aeroportul din Bangkok două sute de mii de măști destinate polițiștilor din Berlin, care au dus și duc greul fără nici un fel de echipament de protecție. Teama cea mare în oraș nu e de boală- sunt sub două sute de persoane internate în terapie intensivă și sute de paturi libere- deși periodic auzim ambulanțele alergînd la Charité-Wirchow- ci de consecințele economice ale epidemiei. Nerăbdarea, enormă, e să ne întoarcem la treabă. Pentru cine s-a oprit, că, în tot acest timp, instalatorii de ferestre și obiecte sanitare, poștașii și, mai ales, DHL-ul au muncit de au rupt. Nu am văzut niciodată atîtea pachete trimise și primite. Magazinele de hardware, gen Bauhaus, au fost deschise tot timpul și în weekendurile mele de plimbare în Brandenburg am văzut sute de mașini în parcările lor. Universitățile, printre primele închise, au ținut cursuri online respectînd orarele întocmai. Peste noapte am devenit profesioniști în Teams, Zoom și Clicknet. Eu am ținut seminar cu Brazilia, Mexic, Ecuador, Georgia, Australia, SUA, și Italia simultan- și ne-am auzit perfect. Ne-am și văzut, am schimbat grafice și păreri. Internetul a rezistat. Grație comisarului Breton, care a cerut Netflix și Youtube să mai scadă rezoluția, ca să încăpem toți care lucrăm de acasă.
Din interiorul miracolului german, o relatare subiectivă și o analiză ceva mai obiectivă
Mergînd la aeroport să aștept pe cineva în primele zile din februarie, cînd aveam un fel de gripă fără febră la care mă sufocam cînd rîdeam, am fost dată jos din autobuzul în care de abia mă urcasem. Mai exact, am sărit jos cînd am văzut că autobuzul nu pleca și șoferul încerca să ne spună ceva. Era acoperit, și ca voce și ca viziune, de o grămadă de oameni- busul TXL, de la Alexanderplatz la Tegel e mereu ocupat, și cu instinct de persoană trăită în zone de conflict și regimuri neprietenoase, în medii unde se întîmplă lucruri rele, am înțeles că era ceva în neregulă și am coborît, deși mă grăbeam, făcînd cinci pași înapoi ca să examinez situația așteptînd busul următor. Din poziția mea observatoare, am asistat la coborîrea treptată a celorlalți- nemții au coborît cînd au prins că asta voia șoferul, iar străinii, după ce au parlamentat inutil cu el. Cînd toată lumea s-a dat jos, șoferul s-a apropiat de un om care părea că doarme sprijinit pe bara din față, cu un rucsac mare în spate. Cînd l-a atins, omul s-a înclinat periculos, ca în filme. Șoferul a sunat atunci pe celular și a închis ușile, cu noi toți privind ca la teatru pe omul cu rucsac care nu cădea numai pentru că era așezat pe scaunul de la geam cu bara în față, dar care era inconștient sau mort.
A fost ultima mea călătorie cu vreun autobuz. La aeroport, am închiriat cea mai mică mașină găsită liberă- un Fiat 500 decapotabil, pe care l-am prelungit apoi săptămînă cu săptămînă, pe măsură ce știrile deveneau mai ciudate, prin telefon și convingînd pe cei care mi-l închiriaseră să accepte un contract electronic. În același interval, am zburat pentru 24 de ore la Bruxelles fără mască, și am ținut o conferință la vreo sută de persoane la Secretariatul general al Comisiei Europene, cu o voce departe de forma normală, deși pe livestream suna Ok. Am băut doi litri de ceai ca să pot ajunge la capătul a două ore. Era înainte de 15 februarie.
De abia la 1 martie, o săptămînă după ce primele cazuri erau diagnosticate în Italia și în Bavaria, am încercat să fac rost de mască atunci cînd am fost la un control la spital, pentru că aveam de zburat undeva și am văzut că nici în spital, în afară de chirurgie, nici în întregul oraș nu erau măști. Deloc. Peste două săptămîni, cînd s-a discutat în Senatul Berlinului și s-au împărțit toate măștile la cabinetele medicale din oraș, a ajuns una de cabinet. Vorbim de măști de unică folosință. Am cules o rețetă banală de la o clinică vizavi de universitatea mea pe 15 martie, nici recepționistele, nici doctorul nu aveau mască și mi-au spus că erau, și plănuiau să rămînă deschiși.
Germania nu era fost pregătită pentru ce urma să vină. Analizele de la BBC și Reuters greșesc aici. Nici măcar atitudinea nu era cea justă.
Mai norocoși decît cei din Frankfurt sau Munchen, care merg toți la schi toată iarna, în Berlin nu am fost asaltați de cazuri de la început. Atîtea cîte au fost însă, au depășit logistic imediat sistemul de testare. Numărul de teste, de altfel necunoscut datorită federalismului și dualității sistemului medical (public și privat), a fost mare comparativ cu alte țări europene. RKI a transmis repede imperativul testării, inspirîndu-se din Coreea. Dar chiar sute de mii de teste pe săptămînă nu ajung la o țară de 80 de milioane, din care multe milioane fuseseră la schi în Italia sau Tirolul austriac. S-a stat la coadă ore, cu alți oameni suspecți, pentru teste, săptămîni întregi, în condiții de transmitere ideală. Au fost și au rămas puține centre oficiale de testare, deși cine a fost mai întreprinzător, sau a avut asigurare medicală privată, a avut alternative, că teste erau, medicii de familie au putut face, dacă au vrut, sau unele clinici private. Accesul nu a fost egal. Cine nu cunoștea pe nimeni și dădea telefon primea indicația să stea acasă și să nu vină la spital. Asistentul meu de cercetare a avut ghinionul să meargă la un interviu cu o persoană din Frankfurt diagnosticată pozitiv și să fie autocarantinat din primele zile. La vîrsta și sănătatea lui, nici nu s-a pus problema să îl primească vreun spital la teste. A stat două săptămâni fără să iasă și m-a sprijinit exemplar în eforturile mele cu tehnologia, deși nu e relaxant să aștepți în casă să vezi dacă ai luat sau nu coronavirus, chiar dacă ai 30 de ani și arăți ca Siegfried. Nimeni nu e invulnerabil, mai ales psihic.
Nu am făcut nici o coadă la vreun test, evenimentele mele dubioase, inclusiv pierderea gustului și niște analize ciudate care arătau o inflamație ascunsă, fiind cu șase săptămîni în urmă, cînd Europa nu auzise de coronavirus și făcînd lungi plimbări prin pădurile care îmbracă marginea orașului în vreme ce lumea se patologiza din zi în zi. Am trecut prin satul meu favorit, la nord de Berlin, dar am plecat repede, pentru că era ca la gară, marea mlaștină uscată de secetă era colindată în toate direcțiile de cai, cîini și cărucioare. Ambii mei asistenți au făcut autocarantină, din cauze de drumuri la Milano și un contact cu ghinion la universitate, care însă nu a îmbolnăvit pe nimeni și nu a dezvoltat simptome. Într-o dimineață, la șase, am văzut o vulpe ieșind din curtea mea, cu o frumoasă coadă stufoasă. În altă zi, m-am întors din plimbare după ce am dat peste doi mistreți negri, deși și ei au cotit regulamentar înapoi de unde veniseră. Niște vecini indieni ne-au adus de Paștele catolic mîncare indiană, în dar. După ce am fost la birou să iau un cablu Ethernet la opt dimineața, că Wifiul oscila periculos, am dus mașina, cu capota trasă pe spate, înapoi la aeroport după șase săptămîni. O folosisem doar de două ori în ultima săptămînă, conform regulilor și am revenit pe jos, pe marginea canalului, pe cărare, în oraș, deranjînd un cocor. Aeroportul era gol- au trecut în acea zi prin el 25 de oameni.
Cum se explică miracolul german, după o asemenea relatare care ar fi putut avea loc oriunde în Europa? Vor apărea după criză mii de articole, dar deocamdată doar cîteva sugestii.
Angela Merkel a fost informată bine de la început, despre o rată de mortalitate însă de nivel correan- unu la sută, cum au spus cei de la OMS. Nu a existat ca atare nici o intenție să fie închisă economia, că nu era cost-eficient, decizie luată însă după degradarea italiană și o rată de mortalitate aparent peste zece la sută, sub presiunea știrilor. Măști, în mod bizar, nu s-au putut face de către marea industrie, textilele fiind demult relocate prin Bangladesh sau China, la fel antibioticele, în schimb paturi utilate în terapie intensivă s-au construit imediat, pe ce era deja o mare superioritate germană de paturi în terapia intensivă pe cap de locuitor în Europa. Diferențele față de țările lovite de austeritatea de după 2008, ca Spania sau Italia, erau de cinci-șase ori, de la land la land, uneori de zece (față de Bergamo, unde spitalul a fost dat peste cap imediat). BMW și alte companii similare au anunțat rapid că fac ventilatoare, dar la drept vorbind nu s-a ajuns la ventilatoarele lor. Germania a fost la fel de vulnerabilă la întreruperea lanțurilor de aprovizionare globale ca oricare altă țară europeană. Totul pare să fi venit din China, măștile, ca și medicamentele. Șeful de la Mercedes, intervievat de BBC, a recunoscut că China comunistă devenise principala țară de desfacere pentru mașinile sale. Pe timp de pandemie însă mai ușor se lipsesc chinezii de Mercedesuri, oricît de scumpe, decît europenii de măști ieftine- globalizarea nu va mai fi ca înainte după asta.
Primul avantaj german, deci, a fost un sistem de sănătate în general mult mai vast, cu mult mai multe resurse și deși fragmentat structural, integrat pe verticală de RKI, așa cum trebuie să fie un sistem de sănătate- ierahic la epidemii, bazat pe subsidiaritate în rest. Peste asta, planificarea rapidă cu execuție eficientă a mii de paturi noi în terapie intensivă. Vorbim de o țară cu excedent bugetar și comercial, care are deci aceste avantaje în fiecare zi față de vulnerabila Europă mediteraneană, și refuză în continuare să își asume datoriile acesteia printr-o dobîndă comună la un coronabond. Țările din sud numesc asta egoism german, germanii o văd ca pe merit- ei au acceptat salarii și pensii mici, ani lungi de muncă, esența reformei lui Schröder, lucruri care nu se pot impune în Franța sau Italia, unde diferite grupuri își exercită dreptul de veto la asemenea reforme. Discuția e complexă, și adevărul la mijloc, dar just e să spunem că diferența dintre capacitățile sistemelor de sănătate dintre Germania și Spania sau Italia putea fi dinainte prezumată. Germania nu a avut nevoie să taie paturi de ATI la criza din 2008, deși sistemul de asigurări publice nu e prosper. În Germania e la putere tot cine era în 2008, în Italia sau Spania, politicienii care au implementat austeritatea, ca Rajoy sau Montic au fost demult eliminați de votanți. Adevărul e la mijloc privind cauzele, dar avantajul Germaniei e vechi și foarte mare și datorează ceva UE- ar fi mai mic dacă zona euro nu ar exista.
Al doilea avantaj a fost capacitatea de a lua decizii pe bază de dovezi științifice, pe care, după 20 de ani de eforturi, am disperat să o mai văd vreodată la noi (am pus-o în legi, dar la ce bun, legile nu se aplică în România de către guvern în primul rînd). Acesta a devenit un avantaj strategic prin învățarea rapidă. S-a văzut de exemplu în Bavaria la căutarea sistematică a contactelor. Dar asta nu s-a comparat cu Coreea, avînd destule găuri. A ajutat disciplina, autoizolarea oricui știa că a avut un contact sau a călătorit într-o zonă periculoasă, și norocul: doctorul Drosten, principalul comunicator în timpul epidemiei, a spus sincer că a ajutat că primii bolnavi au fost schiorii, oameni în formă, care s-au vindecat, și boala a ajuns mai tîrziu în cămine de bătrîni sau spitale.
Asta am văzut și la lockdown, care la Berlin a fost foarte moderat datorită coaliției de stînga din Senat. Închiderea a fost făcută folosind la maximum știința despre resursele orașului și obiceiurile oamenilor. Am fost singurii care ne-am păstrat deschise tutungeriile și librăriile. Șefii industriei de ziare au pus pe doctori să spună imperativ că hîrtia de ziar nu transmite virusul. Ziarele au fost oricum eroice- pe banii lor, au făcut selecție de știri relevante în engleză, pentru turiști. O săptămînă a fost obligatoriu să umbli cu actele la tine, dar cum în Germania asta e văzut- corect- ca prea autoritar s-a renunțat repede. Cum săptămîni întregi aveam mașină, am avut acte, dar ca pieton niciodată. Nu am văzut poliția să oprească bicicliști sau să ridice lumea de pe bănci, ca în Anglia. Lumea stătea, de altfel, la capetele băncilor. O vecină de a mea, care stă la parter înalt, a stat cu picioarele în exterior pe parcursul unei vizite (o persoană- legal) a unei vecine care își pusese scaunul sub fereastră, pe trotuar, respectînd distanța regulamentară de doi metri. Cele 300 de echipaje, cu mulți polițiști în concediu, infectați fiindcă nu au avut măști, au făcut față din două motive. Unu, a fost disciplină și ce numesc eu constrîngeri normative– oamenii au impus regulile altor oameni, i-au interpelat sau denunțat pe cei care nu respectau regulile. Nu a fost nevoie de poliție. Al doilea, polițiștii au fost flexibili și inteligenți, nu au intrat în zonele turcești unde se trăiește ca la Istanbul, au transmis semnale prin liderii comunității și au fost rezonabili, nu aveai cum să arestezi toate bandele de tineri turci care beau bere în fața micilor drogherii deschise permanent. Vreo zece zile nu s-au stabilit valorile la amenzi deloc. Cînd s-a făcut presiune politică, s-au introdus amenzi de la zece la o sută de euro, și s-au dat doar cîteva sute în total. Grija a fost nu să se rupă facturi, ci să se obțină rezultate, lumea să nu stea grupată. Dacă la asta ajută să îi lași pe oameni să iasă afară, au fost lăsați să iasă afară. Nu a fost interzis, de exemplu, să te duci cu mașina la pădure, și să te plimbi la zece kilometri de casă, deși erau interzise călătoriile nenecesare. Pe cărările de lîngă rîul Havel, care au sute de kilometri în jurul orașului, eram mulți- dar spațiul fiind generos, doi pietoni, ca noi, erau ajunși odată la cinci minute din urmă de o bicicletă. Cam asta era densitatea. Supermagazinele au pus plexiglas din ziua unu de izolare și au desenat pe jos cu bandă izolatoare spațiile dintre clienți. La mine, au dat drumul la coșuri din lanț și le-au dezinfectat după fiecare client. Cozile s-au mutat afară și au fost destul de inutile, că sectorul privat s-a orientat superb. Cînd a fost să-mi iau Schweppes Zero de la marele lanț de magazin de băuturi, am descoperit un maldăr de hîrtie igienică la mijloc, pe podea. Cînd era prea multă lume să iei dezinfectante cu clor de la drogherie, arabii din cartier au adus dezinfectante pe lîngă votcă, bere și ce mai vînd ei de obicei. Ceva mai scump, dar ce contează cîteva săptămîni? Spălătoriile au rămas deschise. Numai compania de transport locală, privatizată dar cu prețul plafonat de autoritățile politice, nu a avut resurse coreene, nu a dezinfectat nici un metrou sau S-bahn. Lecții de luat despre privatizarea monopolurilor naturale! La autobuze, în mod inteligent, au izolat complet cabina șoferului și au blocat ușa din față. Numărul de călători s-a prăbușit așa de tare, încît și riscul a scăzut. Dar a rămas risc. Orașul însă e oricum mai mult pe bicicletă, deci pentru mulți oameni nu a fost o problemă.
Pe scurt, al treilea important avantaj german se vede din superioritatea a ce numesc eu guvernanță, iar alții academici încredere, adică acel contract social între guvernanți și guvernați care permite flexibilitatea, cîtă vreme fiecare parte așteaptă de la cealaltă să își respecte cuvîntul și să facă ce poate într-o situație dată. Asta permite cooperarea impresionantă pe care am văzut-o între stat și sectorul privat, pe de o parte, între cetățeni și autorități, pe de alta. Frank Fukuyama, cu care am un vechi dialog în contradictoriu (el pe de o parte, Bo Rothstein și cu mine de cealaltă), crede că esența bunei guvernări e capacitatea, și că asta s-a văzut în Asia sau Germania. Dar capacitatea e o rezultantă: un guvern care nu se poate baza pe cooperare sau încredere nu poate să livreze capacitate nici cînd vrea, sau plătește un mare preț (militarizarea, vezi Orientul Mijlociu sau România). Cel chinez a livrat capacitate, cu prețul sacrificării unor drepturi umane. Asta nu a fost cazul în Germania, Coreea sau Taiwan, unde problemele de acțiune colectivă sunt rezolvate prin cooperarea benevolă dintre stat și societate. Cele două republici asiatice au dat dovadă, cert, de mai multă capacitate ca Germania- statul clar e mai puternic acolo, din cauza colectivismului din societate, dar și contractul social a funcționat. Per total, e același model.
Pe tot parcusul crizei, încrederea în dna Angela Merkel a crescut și mărturisesc că am stat cu respirația tăiată cît a durat carantina ei și m-am bucurat ca la o rudă cînd bănuielile nu s-au adeverit. Cei mai mulți cetățeni au crezut și cred că guvernul acționează pentru binele lor, pe baza celor mai bune sfaturi științifice, iar interesul comun e clar- să repornim economia cît mai repede, că de aici vin majoritatea banilor UE și motorul zonei euro. Lumea spune în sondaje că ar accepta și restricții mai grave dacă Guvernul ar decide în acest sens, dar Guvernul nu o face, că asta ar crește costurile de implementare.
Chinezii de la spălătoriile din cartierul meu, lîngă Tiergarten, s-au pus deja pe făcut măști, lavabile, după ce s-a auzit că se vor ridica restricțiile, dar se va cere o mască textilă în supermarket. Sîmbăta de Paște se vindeau cu cinci euro bucata, ți le scotea din pungă un băiat cu mîna goală, în vreme ce bunicul lui, alături, fără mască, le făcea la mașina manuală de cusut din bumbac negru. I-am vizitat în scop de documentare, că la colecția mea de eșarfe lavabile nu am nevoie de mască textilă. La anul, pe vremea asta, am și așteptări rezonabile să ajung fără coadă la un test antigen să văd dacă am avut coronavirus, și am scăpat cu Claritin în șase săptămîni. Lumea riscă însă să fie un loc foarte diferit pînă atunci, dar tare mă tem că aceste diferențe de fond vor dăinui, și pot avea consecințe negative asupra Europei unite. Dar să vedem. Niciodată nu învață oamenii mai mult- văd din experiența mea în luna din urmă- ca la o încercare grea. Să învățăm deci.