În urmă cu 11 ani s-a trecut în mod miraculos de la 14% prezenţa la referendumul pentru Constituţie, la peste 50%
Este foarte posibil ca în luna mai să fim chemaţi la urne pentru a vota europarlamentarii României şi noua Constituţie. Dacă în ceea ce priveşte alegerea reprezentanţilor în forurile continentale este destul de simplă şi clară, partea cu legea de bază este mai complicată. Asta pentru că nu avem încă un proiect de Constituţie pe care clasa politică să îl pună la dispoziţia electoratului pentru consultare. Este foarte posibil să nu putem lua la cunoştinţă de modificările aduse Constituţiei decât în ultima clipă – adică atunci când nimic nu se va mai putea schimba – sub presiunea sintagmei „aşa cere Europa!”. Adică s-ar putea să votăm în necunoştinţă de cauză, într-un act pseudodemocratic.
Oarecum la fel s-a întâmplat şi în 2003, atunci când s-a adoptat actuala Constituţie, cea care ne-a introdus în structurile euro-atlantice – vom vedea mai jos în ce mod.
În 18 – 19 octombrie 2003, poporul român a fost chemat la urne de clasa politică pentru a-şi da cu părerea asupra proiectului de Constituţie care urma să fie adoptată de Parlament. La articolul 148, aceast proiect spunea că poporul trebuie să mandateze Parlamentul pentru perfectarea tratatelor prin care România „transferă atribuţii către instituţiile comunitare”, adică renunţă la o parte din independenţă în favoarea structurilor Uniunii Europene (UE), din care România urma să facă parte, prin acte cu caracter obligatoriu. Prin articolul 149, Parlamentul era mandatat să adopte o lege privind modul în care România aderă la NATO.
Pe 18 octombrie, prima zi de referendum, urnele s-au închis dezastruos: nu participase la scrutin decât puţin peste 14% din electorat, foarte departe de acel 50% plus unu, cât era nevoie pentru aprobarea Constituţiei. În a doua zi de referendum, la ora 9.00, lucrurile nu stăteau mai bine, în sensul că nu se ajunsese încă la o participare de peste 15%. Pe canalele media, din abundenţă inundate cu bani de publicitate din partea instituţiilor publice – ale puterii politice adică – se spunea că poporul român nu are încă suficientă experineţă politică pentru a înţelege importanţa scrutinului legat de integrarea euro-atlantică.
La ora 10.00, Octav Cozmâncă, unul din organizatorii de bază ai guvernării PSD, conduse de Adrian Năstase, a declarat pentru Mediafax că până la închiderea urnelor se va prezenta la vot 60% din electarat! Toată lumea care avea acces la Mediafax a râs, în sensul că Octav Cozmâncă bătea câmpii… La închiderea urnelor însă, rata de participare prezentată oficial s-a ridicat, în mod straniu, la 55,7% din electorat.
În 2006, cu un an înainte de intrarea noastră oficială în structurile occidentale, Mircea Dinescu, un jurnalist cu „bulan” – adică unul care pe lângă ştiinţă şi talent are şi noroc, o chestie esenţială în această meserie – făcea reportaje televizate prin ţară, legate tocmai de acest eveniment: integrarea în UE. Într-un reportaj, Dinescu se apropie de o familie de olteni care prăşeau porumbul pe un câmp. Se duce aţă la cel mai vâstnic şi îl întreabă: „Ai auzit de Uniunea Europeană?” Bătrânul se sprijină calm în sapă: „Am auzit”. Dinescu: „Şti că o să intrăm în UE? Ce părere ai?” Moşul: „Dumneata ai auzit pe cineva să spună <ia-mi Doamne>?!” Dinescu, nedumerit, a bâiguit: „Nu, nu am auzit…” Bătrânul a trecut la atac: „Sigur că nu ai auzit, pentru că toată lumea spune <dă-mi Doamne!>. Păi, crezi matale că vine Uniunea Europeană să ne dea?”
Acum, după ani, tindem să îi dăm dreptate moşului (Dinescu a avut „bulan”), pe de o parte, din perspectiva resurselor naturale ale ţării, care au cam luat drumul Occidentului! Pe de altă parte, nu-i dăm dreptate, pentru că nimeni nu este vinovat că România s-a integrat în genunchi, adică a acceptat statutul de colonie (cum ar spune Ilie Şerbănescu) – în afară de clasa politică. Dacă termenii integrării ar fi fost aleşi la lumina zilei, prin consultare populară, lucrurile ar fi stat mult mai bine – şi din punctul de vedere al legitimării şi din cel al eficienţei.