Iubire între două trenuri

Nu ştiu de ce, dar azi, acum, în editorialul de faţă, vreau, ţin neapărat, să vorbesc despre iubire. Despre o altfel de iubire decât cea clasică, obişnuită, întâlnită, aş zice, cu regularitate. Despre una aparte vreau să vorbesc. Specială. Cum n-aţi mai văzut. Despre o iubire… Lumea se frăsuie de grija cuplului care tocmai a anunţat că divorţează. De focul parlamentarilor care nu vor, neam, să renunţe la beneficii şi să se mute, ca oamenii, la bloc. De facturile la întreţinere care cresc. De preţul pâinii care nu scade. Şi eu vreau să vorbesc despre o iubire! Chiar vreau! Poate pentru că, în mine, în adâncurile din mine, se zbate spasmodic o lacrimă. Poate pentru că, în hăul în care mă aflu de o vreme, m-am prins nebuneşte de pulpana fericirii şi vreau s-o las, cum n-am vrut şi n-am putut multă vreme, să mă târască, să mă scoată afară, de acolo, din hău, din prăpastie. Poate pentru că, de la marginea lumii, oameni pe care nu-i cunosc, mi-au transmis un zâmbet. Mi-au adresat o vorbă. Mi-au trimis un gând. Mi-au dat like la Prăvălia cu visuri… Poate pentru că, povestea asta, pe care mă pregătesc să v-o spun, trebuie spusă.

 

În loc de început

S-au iubit. În tinereţe, când erau aproape nişte copii. Platonic, curat, sfios, dulce, fără, ca tinerii din ziua de azi, implicări sexuale. Dar puternic, pasional, răvăşitor, acerb, adevărat. Cum numai la prima dragoste – şi la prima vârstă destinată acesteia – pot iubi oamenii. Au vrut să-şi croiască un drum împreună, să fie unul cu altul pentru vecie, să nu se despartă niciodată, dar n-a fost să fie. Nici după zece ani, când ea a rămas, subit, văduvă, nu şi-au unit destinele. Femeia îşi făcuse, fie-mi iertată exprimarea, un calcul: „în lumea asta trebuie să fie cineva care să mă considere perfectă. Eu sunt doar un om obişnuit, sunt departe de perfecţiune. Dacă aş fi ales să îmi continuu viaţa alături de el, totul se năruia. Eu mă năruiam. Şi voiam să existe cineva în lume care să creadă despre mine că sunt femeia ideală. Că nu am păcate. Că sunt pură ca lacrima. Aveam nevoie de asta”. Au trecut peste 40 de ani de atunci. Şi, personajele din materialul de azi nu sunt împreună. Nici acum, ca atunci, nu sunt împreună. Dar, de două ori pe an, de ziua ei şi de ziua lui, se întâlnesc. În gară, între două trenuri. Între navetişti resemnaţi şi turişti grăbiţi. Între poveşti precare şi sordide. Vorbesc, povestesc, se sărută pe obraz şi pleacă fiecare în treaba lui.

 

Aşteptare

Sub ceasul din Gara de Sud a Ploieştiului e, mai mereu, aglomeraţie. Indiferent de anotimp şi oră, de trenuri care vin sau pleacă, de criză sau bunăstare, deverul continuă. Bărbaţi aşteaptă femei, tineri, bătrâni, copii, părinţi, taximetrişti, clienţi şi, teoriile despre cine pe cine aşteaptă, sunt vaste şi multiple. Toată lumea pare că, dacă a venit în gară, aşteaptă pe cineva. Şi eu, chiar dacă nu pare, aştept pe cineva. Umblu, de fapt, de câteva ore prin gară după un aurolac, pe care culmea tupeului, îl cheamă ca pe poetul naţional, Eminescu. Şi, oricât întreb în stânga şi-n dreapta, nu dau de el. Mă învârt pedant prin spaţiul acesta, al gării, şi chipurile celor de aici mi se înfig nemiloase pe retină. Unii cască, plictisiţi, pe bagaje, alţii aleargă după trenul garat tocmai la linia a şaptea, alţii străfulgeră tăcuţi o nemărginire doar de ei ştiută. Oarecum stingheră în spaţiul acesta, temându-se, parcă, să n-o vadă vreun cunoscut, aici, sub orologiul secular de la gară, trăgând pe furiş cu ochii la ceasul de la mână, stă o femeie în vârstă. Are, ca şi cum ar vrea să-şi camufleze figura, ochelari mari, negri, pe nas. Nu par să fie de vedere. Nici de soare n-ar trebui să fie, căci afară e destul de rece temperatura, ba, cum au anunţat la meteo, cerul s-ar pregăti, pentru o vreme, să plângă cu lacrimi grele, de iarnă hurducuită. Vedetă, ca să poarte ochelari de soare, nu e. Femeia cu ochelari nefireşti şi sumbri se foieşte neliniştită şi nerăbdătoare pe sub ceas. În jurul ei, sub acelaşi ceas, tineret. Destul. Mare parte elevi navetişti. E locul ăsta de sub ceas unul preferat pentru întâlniri. Cum vrea unul să se vadă cu careva, cum alege ca punct de referinţă ceasul de la gară. De la el se vede şi oraşul, şi incinta gării. De altfel, lumea bântuie cu şi fără treabă pe lângă ceas. La un moment dat, grăbiţi, trec pe lângă femeia cu ochelari negri, mari, stranii, aproape atingându-o cu bagajele lor, o femeie cam de aceeaşi vârstă cu ea şi un bărbat mai tânăr. Doamna cu ochii ascunşi de sticla ochelarilor se fereşte, repede, din calea lor, se uită cu teamă, se înroşeşte. Ca o copiliţă surprinsă de părinţi la prima întâlnire. Toate acestea îmi dau şi mai mult sentimentul nefirescului. Ce să ascundă o doamnă respectabilă, aflată într-un loc public, în plină zi?

 

Înfiripare

Curiozitatea – deformaţie profesională şi feminină, cum ar veni, două într-una – mă potopeşte. Intru în vorbă cu doamna în vârstă. Chipul acoperit de ochelari se întoarce o clipă spre mine, apoi dinspre mine şi nu-mi dă atenţie. Insist cu întrebări puerile, comentarii banale, menite să facă un pui de conversaţie în gară, între două persoane total necunoscute. Femeia nu e deloc comunicativă. Ba, chiar simt că o irit cu pălăvrăgeala mea fără rost. Nu vreau să devin agasantă şi mă pregătesc să plec. Mai dau o raită după Eminescu… Asta e, îmi spun, doamna asta rămâne un mister neelucidat în Gara de Sud. Şi, poate nici nu e vreun mister, e doar închipuirea mea de ziaristă. Care crede că are spirit de observaţie. Sau de scriitoare. Care e bântuită de romantism şi de taine. Dar doamna cu ochelari stranii mă opreşte brusc. Mă prinde de braţ, aproape speriată. Şi, la fel de neaşteptat, însăilează o discuţie. Banală. Fără sens. Opacă. Chiar mai banală şi mai opacă decât cea iniţiată mai adineauri de mine. Pe lângă noi, trece îngândurată bătrânica despre care spuneam mai sus, că aproape o atinsese pe interlocutoarea mea. „E una de la mine din bloc – vine nesperată explicaţia – şi nu vreau să mă vadă în gară. Că la cât vorbesc hoaştele astea bătrâne peste tot…” Nu înţeleg mai nimic, dar aştept. Simt că o să vină o explicaţie. Şi, da, pentru că devenisem fără să vreau şi fără să ştiu complicea ei, mi-a spus: „Nu ştie nimeni că sunt în gară. Aştept un bărbat şi întârzie trenul”.

 

Un alt bărbat

Şi, povestea a început să curgă. Nebănuită. Neştiută. Neaşteptată. Dar suavă. Aparte. Inedită. Şi, da, romantică. Aşa cum nu mai curg, din păcate, multe poveşti azi. „Mă cheamă Marcela. Iubesc un bărbat. De o viaţă. De mai bine de 50 de ani. Totul a început la 20 de ani, când am început să predau la şcoală. Că am fost profesoară de franceză. Atunci ne-am cunoscut, el şi cu mine. Ne-am plăcut de la prima întâlnire. A fost, chiar dacă nu credeţi, dragoste la prima vedere. Şi, ştiţi ce e cel mai frumos? Sigur, dincolo de sentimentele profunde care ne legau. Căci nimic altceva, în afară de sentimente, n-a fost între noi. Nici nu era vorba, deşi atracţia fizică exista, de relaţii sexuale. Omul ăsta mă vedea perfectă. Eu nu eram şi nu sunt nici acum. Aveam păcate, le am şi acum. Făceam prostii, le mai fac încă. Greşeam şi greşesc în continuu, cu toată bruma care mi-a căzut în păr. Dar el vedea în mine perfecţiunea întruchipată. Mai ceva ca în Dumnezeu credea. Ar fi trebuit să fim împreună. Aşa făcuserăm, iniţial, planuri. Însă, n-a fost să fie aşa. E singura motivare pe care o am. Deşi îl iubeam – da, îl iubeam şi eu, nu mă jucam – m-am căsătorit la scurt timp cu altul. Pe Valeriu, aşa îl cheamă, l-a durut faptul că am luat alt bărbat. Zicea că l-am uzurpat, că i-am furat locul de drept şi de fapt. Dar, apoi şi-a făcut şi el o familie. S-a căsătorit cu o femeie din Brăila şi s-a stabilit acolo. La zece ani de la despărţirea noastră, soţul meu a murit şi am rămas văduvă”.

 

Imaginea perfectei

Firesc ar fi fost, mi-am spus, ca Marcela şi Valeriu, dacă tot se iubeau aşa mult, să fie la acest moment împreună. Ar fi putut, cred, repara situaţia aceea. Dar nu, lucrurile au stat altfel: „Nu ştiu cum, povesteşte femeia, Valeriu a auzit de tragedia prin care treceam şi a venit la mine într-un suflet. Mi-a spus că, de data asta, nu mai mă lasă, că ne e scris să fim toată viaţa împreună, că se desparte de nevastă şi se căsătoreşte cu mine. L-am ţinut, însă, încurcat. El mă credea bună, harnică, generoasă, blândă, liniştită, altruistă, puternică. Şi toate epitetele bune din lume. Credea că sunt minunată. Excepţională. Frumoasă la suflet. Dar eu nu eram aşa. Lăsam vasele nespălate, dacă nu aveam chef să le spăl. Cu gătitul nu mă omoram, nici cu curăţenia. Îmi plăcea, cum de altfel, mai îmi place şi acum, să bârfesc prin cancelarie cu colegele, să mă uit la câte un bărbat bine făcut, să fumez câteva ţigări la un chef, să beau bere din sticlă, să râd de lume, să mănânc din oală. Şi sunt nervoasă, egoistă, rea de gură, mă cert cu cei de lângă mine. N-aş lăsa odată ceva de la mine. Sunt găunoasă şi rece. Pentru el eram, însă, ideală. Imaginea aceea pe care îl determinasem, îi impusesem, îi indusesem să şi-o facă despre mine, îmi plăcea. Era ceva ireal, era un vis. Dumnezeu nu era la fel de curat, cum eram eu, în opinia lui. Dacă ne-am fi căsătorit, totul s-ar fi destrămat. Nimic din dragostea care ne lega de atâţia ani nu ar fi mai rămas. Poate că am fi trăit fericiţi. Dar nu puteam să pierd ce aveam şi ce-şi doreşte, poate, orice femeie. Când s-a terminat anul de doliu, m-am măritat cu alt bărbat, actualul meu soţ. Pentru Valeriu a fost un şoc. Am crezut că nu rezistă, că moare. A fost internat în spital multă vreme. Refuza să mănânce, nu putea să doarmă, nu voia să vorbească deloc, cu nimeni. L-am vizitat, îngrijorată, la spital. Am regretat ce făcusem, dar fusese mai tare dorinţa de a păstra în mintea şi inima lui imaginea aceea pură. I-am explicat că aşa a fost să fie. Că nu putem schimba asta. Că trebuia să iau şi acum alt bărbat. Că aşa ne era scris. Dar că, toată viaţa mea, el va fi singurul bărbat pe care îl iubesc. Nu minţeam, atunci nu eram ipocrită, ca în dăţile când pozam în sfânta Parascheva. El a însemnat şi înseamnă încă mult pentru mine, deşi, uite că au trecut anii, în zbor, unul după altul”.

 

Faţă în faţă

Am uitat de Eminescu. Am uitat de lumea care roieşte prin gară. Numai povestea femeii cu ochelari nefireşti mai susură încă în eul meu: „Atunci, când cu spitalul, am hotărât să sfidăm oamenii şi legile lor. Să râdem, pentru momente scurte, lumii în nas. Să furăm pentru noi vieţii câteva clipe. Şi, de ziua fiecăruia dintre noi, ne întâlnim. Când este ziua lui, în mai, mă duc eu la Brăila. De ziua mea, care e chiar astăzi, vine el la Ploieşti. Mergem întotdeauna cu trenul şi ne întâlnim cu regularitate de ceasornic, în gară. Numai în gară. Între două trenuri… Stăm pe bancă, în sala de aşteptare şi vorbim. El îmi spune ce-a mai făcut. Eu, la rândul meu, îi povestesc, destul de romanţată, viaţa mea. Am grijă să amintesc că am dat de mâncare porumbeilor, care vin la fereastra mea, că am lăsat din banii mei unor năpăstuiţi prin parc, că m-am sacrificat pentru copiii mei, că înfierez răutăţile oamenilor, că fac şi gândesc numai lucruri bune. Sunt egoistă. Sunt duplicitară. Sunt perversă. Şi, da, poate aveţi dreptate, eu joc un rol, când vorbesc cu el. Rolul perfectei. Rolul Dumnezeului feminin. Dar e rolul vieţii mele. N-aş putea fără acest rol. Îmi dă putere să trăiesc. Îmi face viaţa nu numai suportabilă, ci frumoasă de-a dreptul. E ceea ce am nevoie. Am ajuns la o vârstă, dar continuu să mă strecor, să fug de acasă ca o hoaţă şi să vin în gară să mă văd cu un bărbat. Nu e bărbatul meu, conform legii, dar e cel pe care îl iubesc”.

 

Aparenţe

Viaţa, înţeleg, are drum cu multe, multe cotituri. Nu ştii niciodată către care parte o cârmeşte. Profesoara de franceză, dacă tot n-a ajuns trenul pe care îl aşteaptă, continuă să-mi povestească: „Nimeni din familia mea nu ştie că sunt în gară. N-ar înţelege. Soţul crede că mă găsesc cu o nepoată. El nu vorbeşte cu familia ei şi nu mă poate controla, adică s-o întrebe pe aceasta ce am făcut amândouă şi unde am fost, în timpul în care eu spun că mă întâlnesc cu ea. De aceea, vorbind cu dumneavoastră, am dat impresia vecinei care s-a tot foit pe aici, că stau de vorbă cu o rudă. Dacă îi spune soţului că m-a văzut în gară cu cineva, acesta ştie că aşa e. Cu Valeriu, stau doar câteva ore. Apoi el pleacă la Brăila, acasă la el, eu mă urc în autobuz şi mă întorc la soţul meu. Şi nu ne mai găsim până în mai. Nu ne scriem şi nu vorbim la telefon. Niciodată. Absolut niciodată. Asta e regula pe care am impus-o într-o oarecare măsură amândoi. Dar e bine aşa. Cel mai bine. Aşteptăm întâlnirile astea cu sufletul la gură, se consumă, le epuizăm, apoi viaţa intră în cotidian. Fiecare ne vedem de ale noastre. Şi nu facem rău nimănui”.

 

Niciodată…

Vocea dogită uşor a celei de la informaţii anunţă ceva în microfon şi interlocutoarea mea şi cu mine ascultăm în tăcere ce zice. Poate anunţă trenul cu care vine Valeriu. Dar nu… Trenul încă întârzie. Femeia cu ochelari negri, de detectiv, n-a terminat de povestit: „De mai bine de 40 de ani, procedăm astfel: ne întâlnim, când vine ziua, între două trenuri, în gară. Nu am lipsit niciunul, niciodată. Doar el, o singură dată, era bolnav la pat şi nu a putut să vină. Mi-a transmis mesajul prin şeful de tren. A venit la mine, fâstâcit, şi mi-a spus că domnul Valeriu nu vine azi, că l-a răpus boala. Dar se face bine şi ne întâlnim data viitoare. Nu înţelegea bine, săracul om, dar a transmis, întocmai cum primise, mesajul. În rest, eu şi Valeriu ne întâlnim cu regularitate. Nu, nu ne-a venit niciodată ideea, în atâţia ani, să mergem mai departe cu dragostea noastră. El mă respectă. Eu nu am vrut, căci dacă aş fi făcut-o, n-aş mai fi fost o virtuoasă în ochii lui. Acum întârzie trenul. Dar trebuie să vină. În tren, e el…”

 

Durabilitate

Doi oameni în vârstă. Nu bătrâni, căci interlocutoarea mea mi-a atras atenţia, când i-am spus că aş vrea să scriu despre ea şi iubirea ei, că nu sunt bătrâni. Doar timpul a curs mai mult peste ei. Şi o gară agitată, frământată de-un du-te vino permanent. Şi o poveste care durează de decenii. Şi o iubire – lumină pură de cristal – care năruie depărtările. Şi aşteptarea spălată cu amintiri de acum 40 de ani. Probabil că, toate astea înseamnă, dincolo de înţelegerea omenească, eternitatea.

P.S. Şi eu, care am scris ca soldaţii de pe front, fără să mă uit înapoi, fără să privesc în urmă, fără să recitesc ce am scris, fără să realizez că e 4 dimineaţa, fără să mă las copleşită de vise, fără să-mi dau seama că m-a prins povestea...