„Mă uitam cu un ochi la pistolul ofiţerului şi cu celălalt după tata, să fac cumva să nu-l stropesc”

editorial Brasov

„Când am ajuns în unitatea militară ne-au aliniat şi ne-au întrebat cine a fost sportiv. Am făcut repede un pas în faţă, să nu pierd oportunitatea…

Ofiţerul a aşteptat până au făcut pasul înainte toţi cei care practicaseră sporturi în civilie. Apoi ne-a încolonat separat şi ne-a dus într-o încăpere unde urma să ne cazăm. Abia atunci am aflat că am fost înregimentaţi în cea mai grea subunitate a pompierilor, tocmai pentru că fuseserăm sportivi.

Ne-au dat uniformele, ne-au dat să mâncăm, mă rog, seara, în dormitor, mă apuc să fac patul, din cauza emoţiilor mi-era un somn de-mi venea să plâng. Un gradat mă întreabă răstit: ce faci soldat? I-am zis, cu jumătate de gură, că mă pregătesc să dorm, la care el se apropie de urechea mea şi-mi şuieră: soldat, în armată nu se doarme!!! În acel moment a îngheţat sângele în mine… Gradatul a continuat, tot şuierat, în armată nu se doarme soldat, se execută program de somn!

Desigur, abia după un timp am înţeles ce înseamnă chestia asta şi m-am obişnuit să execut totul la comandă. Fuga, de pildă, nu era aşa, oricum… Se primea întâi comanda: <Atenţiune, înainte!…> la care trebuia să rămâi nemişcat ca o statuie, apoi comanda <Fuga!…> la care ridicai antebraţele din încheietura coatelor şi stăteai aşa, cum stau animalele la circ, până auzeai: <Marş!> – la care o luai la fugă.

Asta se întîmpla pe la mijlocul anului 1987. Prin octombrie am fost detaşat la unitatea de pompieri din Braşov, eram aproape de casă, eram foarte mândru de mine, chiar şi superiorii te vedeau altfel când făceai armata aproape de casă. Adică erai descurcăreţ, un supravieţuitor, un om pe care te poţi sprijini… unul care are pile…

În noiembrie a avut loc revolta muncitorilor de la Steagul Roşu. Au oprit munca şi au pornit în grup către centrul Braşovului, nemulţumiţi că nu li se dădeau salariile la timp, că mâncarea era pe raţie – şi alte chestii urâte de pe timpul socialismului. Tata lucra la Steagul Roşu.

Pe noi ne-au dus cu maşinile în oraş să stropim mulţimea revoltată. Un locotenent, cu pistolul în mână, ne-a ordonat să dăm drumul la apă. Mă uitam cu un ochi la pistolul ofiţerului şi cu celălalt la oamenii pe care jetul puternic îi trântea pe jos – mă uitam după tata, să fac cumva să nu-l stropesc…”

 

Întâmplarea a fost povestită de un covăsnean de treabă, liniştit, la locul lui – vorba bancului: nici nu zici că-i ungur…