Bătăile crunte, înfometarea şi înjosirea până la dezumanizare reprezintă doar o mică parte din ceea ce s-a întâmplat în lagărele din ţara noastră în perioada comunismului. Moartea era la ea acasă, îşi aminteşte Paul Andreescu, unul dintre puţinii constănţeni care au experimentat ororile din spatele gratiilor şi încă mai sunt în viaţă.
Avea doar 17 ani când a fost declarat „duşman al poporului” şi condamnat la cinci ani de închisoare şi chinuri. A fost mutat, pe rând, dintr-o unitate în alta: Gherla, Periprava, Strâmba, Stoeneşti, Grădina etc.; difereau gardienii, natura muncii, dar nu şi umilinţele. „Bandiţii”, aşa cum erau numiţi deţinuţii, invariabil, nu contau ca persoane, ci ca număr. Iar gardienii erau încurajaţi să-i bată cât mai crunt, ba chiar să-i împuşte. „Ciomagul sau parul reprezentau arma predilectă a sistemului. Ele pot fi socotite, fără teama de a greşi, ca emblemă a comunismului”, mărturiseşte constănţeanul Paul Andreescu, astăzi ajuns la venerabila vârstă de 75 de ani.
Sadism dus la extrem
În toate închisorile deţinuţii erau bătuţi fără milă, dar constănţeanul rememorează un episod din lagărul din Stoeneşti. „La întoarcerea de la muncă, gardienii puneau mâna pe ciomege şi aplicau 25 de lovituri deţinuţilor care nu-şi făceau norma. Uneori lucrau la două ciocane, ca la Gherla, să termine treaba mai repede, ziceau ei. Se arătau chiar supăraţi pe noi, vinovaţi că nu-i lăsam să-şi termine la timp serviciul şi îi obligam să lucreze peste program. «Din cauza voastră, bandiţilor, noi trebuie să ne prelungim programul», ne spuneau ei. Şi dădeau dovadă de un sadism extrem”. În acest lagăr, după ce toată ziua cărau pământ pentru realizarea de diguri, „bandiţii” se întorceau în saivanele de oi, unde erau cazaţi (în unele cazuri şi câte cinci în două paturi), şi făceau noapte albă încercând să se apere de şobolani imenşi.
Generoşi cu cei care împuşcau „bandiţi”
O altă închisoare care a lăsat urme adânci a fost „cavoul plutitor” de la Periprava. Un bac unde erau înghesuiţi zeci de deţinuţi, în mizerie şi frig. „Într-o zi, pe când eram la recoltat stuf, nu ştiu ce i s-a năzărit unui soldat, cel care avea în primire câinele, că a început să ne înjure că nu muncim. Cred că i se făcuse dor de casă şi cum fiecare dintre noi era un posibil permis pentru 15 zile, nu era exclus să-i fi încolţit gândul că unul dintre noi i-ar fi putut ostoi dorul de casă. Aşa că a slobozit dihania spre noi”, îşi aminteşte constănţeanul. Puţin a lipsit să omoare unul dintre deţinuţi şi numai solidaritatea şi norocul a făcut ca ceilalţi să-i sară în ajutor.
Morţii erau adunaţi stive
Pentru mulţi dintre cei care au ajuns în lagăre, munca silnică, hrana insuficientă şi bătăile au fost prea mult de suportat. „Nu după mult timp de la sosirea pe bac, a început să se stingă aproape zilnic câte unul. Unii se stingeau la stuf, pe câmpul de trudă, alţii la bac, după întoarcerea de la muncă. Când cineva cerea să se facă linişte în cală, ştiam că se mai stingea cineva. Nici nu ne mai interesa cine”, a continuat constănţeanul.
Iar morţii erau adunaţi, stive, pe bac, până când veneau responsabilii pentru a-i îngropa.
Morţii, folosiţi pentru a-i speria pe deţinuţi
„Trecusem de multe ori pe lângă moarte, în scurtul timp de viaţă. Aveam 20 de ani şi făcusem mai bine de trei ani de închisoare şi moartea mi se arătase de multe ori, în toată hidoşenia ei, şi de fiecare dată se întâmplase o minune şi scăpasem”, îşi mai aminteşte Paul Andreescu.
Iar una dintre aceste întâlniri a avut loc în noaptea de Anul Nou, în 1958 spre 1959, la Gherla. Atunci, constănţeanul, considerat ca fiind unul dintre cei mai „vocali” deţinuţi, a fost băgat la carceră, în Zarca, sectorul din închisoare unde erau duşi „bandiţii” pentru exterminare. „Auzisem multe poveşti despre Zarcă şi mă temeam. Auzisem că aveau încăperi cu capcane şi că puteam să cad ori într-o gaură cu ţepuşe ori într-o derivaţie a Someşului, în care puteam să mă înec. Am fost băgat într-o celulă cufundată în întuneric şi a fost închisă uşa după mine. După momentele normale de uluială am început să tatonez locul cu picioarele. Am întâlnit un obstacol. M-am aplecat şi am dat de o pătură. Primul gând a fost că totuşi avuseseră grijă să găsesc o pătură în celulă. Frigul şi frica pătrundeau în oase şi în suflet în egală măsură. O pătură însemna colacul de salvare. M-am aplecat să iau pătura şi am înţeles că obstacolul pe care îl întâlnisem era dur, nu moale. Sub pătură zăcea un mort! Mortul era chircit mai mult pe o parte, cu mâinile încovoiate şi cu pumnii strânşi, de parcă ar fi vrut să strângă ceva în ei. Nici picioarele nu erau drepte. Ochii erau pe jumătate deschişi şi gura la fel. Avea culoarea vânătă şi era slab ca un strigoi. Într-un gest automat, am pus pătura alături şi am încercat să-l îndrept, să-i îndrept mâinile şi să i le pun pe piept. Era prea târziu”, a mai rememorat constănţeanul, ţinut o noapte întreagă în aceeaşi încăpere cu mortul, ca o atenţionare a ceea ce-l aşteaptă, dacă nu se conforma regulilor ce-i erau impuse. Toate ororile trăite în lagărele comunismului, dar şi ulterior, constănţeanul le-a strâns într-o carte, intitulată sugestiv „Culorile suferinţei”, care a ieşit de sub tipar anul trecut.
