Daca pentru multi dintre cei de azi, 1 Mai insemna, in perioada comunista, mai ales zile libere pentru oamenii muncii si un „chiul” legal de la scoala pentru elevi, pentru activisti si oamenii responsabili sa preamareasca realizarile PCR, ziua reprezenta un stres. Totul trebuia sa iasa impecabil, mai ales demonstratiile in aer liber, trebuia sa para ca lumea traieste in belsug, ca fericirea e la fiecare colt de strada si ca nimeni nu are absolut nicio problema. „1 mai muncitoresc” este un titlu bizar pentru zilele noastre, dar absolut normal pentru cotidianul „Scânteia” de acum aproape trei decenii. În acest mod a fost confiscată, practic, ziua de 1 Mai de autorităţile comuniste ale „Epocii de Aur”. Astăzi, din toate astea a rămas doar cenuşa unor amintiri pe care le mai scot la suprafaţă cu veneraţie doar câţiva nostalgici rataciţi în zona de tranziţie a democraţiei postdecembriste. În mitologia populara, 1 Mai este ziua de Armindeni, cunoscuta în popor drept „Ziua Pelinului” sau „Ziua Beţivului”. Sarbatoarea se ţinea pentru roadele pamantului sau pentru evitarea dezastrelor naturale, iar Arminden era o zeitate a vegetaţiei. Cum a devenit însă o astfel de data din calendar, care înainte marca o sărbătoare păgână, una a oamenilor muncii de pretutindeni? Pe 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat în mai multe oraşe din SUA pentru reducerea zilei de muncă de la 12-14 ore la 8 ore. Pe 3 mai 1886, în Piaţa Haymarket din Chicago, protestele au degenerat în violenţe grave, ciocnirile dintre poliţie şi manifestanţi soldându-se cu morţi şi răniţi de ambele părţi. Trei ani mai târziu, pe 1 mai 1889, s-a stabilit la Paris ca această dată să fie Ziua Internaţională a Muncitorilor.
Memoria colectiva relativ recenta reţine marile manifestaţii de preamarire a lui Nicolae Ceauşescu, precedate, de regula, de saptamani întregi de ample pregatiri, cu scoateri din producţie a oamenilor muncii şi exerciţii absurde şi epuizante pentru acestia si pentru copii si tinerii mobilizati sa ia parte la demonstratii. Cu putina vreme inainte de 1 mai, acestia erau chiar cazati in „tabere” tocmai pentru a fi prevenite orice fel de acte care ar fi putut semana cu o revolta fata de sistem.
Pe de altă parte, cand partea obligatorie a zilei de incheia, muncitorii si famiile lor umpleau pana la refuz la terasele şi gradinile unde puteau gasi – cu greu – tradiţionala halba de bere şi micii „la carton”, ori mergeau la iarba verde prin împrejurimile localităţilor de baştina. Bucureştenii au fost de-a lungul anilor „epocii de aur” cei mai oropsiti: chemati la demonstratii, scosi cu forta mai bine zis, apoi prafuiţi, blazaţi şi nervoşi în timpul manifestaţiei obligatorii, se metamorfozau brusc dupa incheierea acesteia şi deveneau joviali odata scapaţi de calvarul marşului care, de obicei, se încheia în faţa tribunei de unde faceau cu mâna „conducatorului iubit”, înconjurat de „organele de partid şi de stat”. Înainte de marea distracţie cu mici şi cu bere, era preamarita clasa muncitoare dar mai ales conducătorii din „Epoca de Aur”. În general, pe pancartele pe care le purtau, numele lui Nicolae Ceauşescu era un fel de laitmotiv. „Pacea, munca, omenia, Ceauşescu – România”, „Ceauşescu – muncitorii”, „Ceauşescu – pace”, „Ceauşescu – PCR”, „Ceauşescu şi poporul” sau mult mai elaboratul text „Trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!” erau lozinci care ignorau, parcă, esenţa sărbătorii de 1 Mai. Erau „raportate”, în general, false spectaculoase realizări şi la fel de false depasiri de plan pe fondul unei saracii care tindea sa se generalizeze”. În ciuda problemelor de tot felul, bucureştenii şi, în general, românii se descurcau, fiecare dupa cum putea. Se spune ca, de bine de rau, tot omul avea, de 1 Mai, un mic şi o bere în faţa, fie ca le obţinea stand la coadă pe la terasele populare din Bucureşti, fie plecând (şi asta era o adevărată aventură „de lux”) cu maşina la Băneasa sau la Cernica, la iarbă verde şi la un grătar. Cum-necum, prin relaţii la alimentara sau la restaurante, oamenii făceau rost de o bucată de carne sau, mai mult, de câţiva mici de aruncat pe grătarul încins. Pe urmă, câteva halbe de bere Griviţa, Rahova sau Gambrinus scriau istoria unei zile începute cu nervi şi sudoare şi încheiate în spoiala de boemie permisă de vremuri.
Putina lume isi mai aminteste si ca ziua de 2 mai era numita „Ziua Tineretului”, asa ca si la aceasta data se mai continuau laudele la adresa conducatorui iubit si a consoartei sale, dar la fel de bine se continua si distractia aferenta.