Satul care aminteşte de Antonescu
N-am fost la faţa locului şi nu ştiu să spun dacă e cum am aflat. Dar orice lucru bun, în idea că îl mai copiază şi alţii, trebuie relatat. Făcut cunoscut. Adus în atenţia opiniei publice. Asta fac şi eu în textul de mai jos.
Aşa nu!
Maşina se târâie greu, ca o băbuţă neputincioasă, printre troienele din comuna prahoveană Râfov. Mă întorc de la Mânăstirea Ghighiu, unde am fost într-o scurtă vizită, şi am ales, din considerente umane, să ocolesc pe aici, înainte de a ajunge la Ploieşti. Spun asta pentru că femeia în vârstă de pe scaunul din dreapta mea nu avea cum să ajungă aici, la nişte rude îndepărtate, din pricina lipsei mijloacelor de transport în comun. Stătea în faţa mânăstirii, unde venise şi ea pentru închinăciune, şi aştepta, cum mi-a spus, RATA… Dar RATA, fie din cauza drumului înzăpezit, fie din motive economice, nu mai venea. Faptul ar fi fost lipsit de importanţă, dacă femeia, în vreme ce treceam pe lângă locuinţele din Râfov, nu ar fi făcut următoarea remarcă: „Vai de capul primarului din comuna asta şi vai de capul oamenilor care locuiesc aici. Îi ia apa Teleajenului în fiecare an şi nu se învaţă minte. Construiesc case şi gospodării tot de mântuială. Tot în dorul lelii. Tot anapoda. Păi ce, astea sunt case? Chirpici, materiale proaste, fără bun gust. Astea nu sunt case”. Mie mi se pare că sunt. Case specifice zonei, nici prea, prea, nici foarte, foarte. Case, însă… Şi am mai văzut şi eu sate. Dar femeia continuă, oarecum pornită: „Nu vor să schimbe nimic. Nu vor să deschidă ochii. Să vedeţi la noi case…”
Aşa da!
O întreb de unde este şi cum sunt locuinţele pe acolo. Prilej pentru interlocuotarea mea să se dedea la povestit: „Comuna se numeşte Corbeni şi este mai sus de Curtea de Argeş. Şi satul Poenarii Noi. Adică Antoneşti. Adică Poenarii Noi… Că n-avem voie să zicem Antoneşti. Că satul nostru a fost făcut de mareşalul Antonescu în timpul războiului, când ne-a luat apa, şi e mai bine să nu îl pomenim. Ne-a făcut un sat… Peste 300 de milioane de lei a băgat în construcţii, dar au ajutat şi sătenii noştri la construit, ca şi mai multe grupuri de prizonieri. A făcut case solide, mari, cu etaj, cu beci, din piatră, nu cocioabe. Şi grajdurile sunt la noi trainice, nu făcute doar ca să fie făcute. Acum sunt ca atunci. Nici nu zici că a trecut vremea peste ele. Ne-a făcut fântână în curte, ne-a împărţit terenul din curte pentru grădina de legume şi pentru livadă şi a lăsat loc şi pentru plantat flori. Din ordinul lui Antonescu s-au pus meri în livezile pe care le folosim şi acum. Pe străzile unde s-au construit casele, a turnat beton, a făcut borduri şi caldarâm, a pus luminaţie mare. Antonescu a zis să avem dispensar, maternitate, palat administrativ, bibliotecă, grădiniţă, cămin cultural, bancă, băi populare, şcoală, piaţă, stadion, hotel, gară… Şi vorbim de anii ăia, ai războiului, când era atât de greu pentru toată lumea. Dar vă spun eu cum stă treaba: Antonescu şi-a dat interesul, nu ca primarul ăsta de aici, de la Râfov. Ar trebui să le spună oamenilor din sat să construiască româneşte, adică trainic şi frumos, nu alandala. Eu am nişte neamuri aici şi mereu le-am zis să vină la noi ca să ia exemplu despre cum trebuie să arate un sat, o casă. Dar sunt comozi şi se complac în lene şi dezinteres. Construiesc mereu prosteşte, că mereu vine apa mare. Şi când îi cauţi nu au nicio încăpere ca lumea”.
În loc de încheiere
Dincolo de patriotismul local al pasagerei mele, de cârcotelile poate inerente dintre rude, am înţeles că, dacă e cum spune, are dreptate să se laude. Un sat ca Antoneşti, pardon, Poenarii Noi, că nu e voie să i se spună satului Antoneşti – straniu şi fără sens, aş zice eu – cu case mari, cu toate utilităţile, cu toate instituţiile necesare unei localităţi, nu poate să fie decât un proiect demn de luat în seamă, de urmat, de pus în practică şi de alţii. De ce nu, şi de autorităţi. Mai ales de autorităţi… Şi mi-am propus pentru la vară să fac un drum prin Argeş, ca să văd satul plăsmuit în uzina de visuri a mareşalului Antonescu. Cine ştie, poate ne găsim mai mulţi pe acolo şi furăm idei…