De Crăciun, pur şi simplu…
Tot rupând la file din calendar, zi după zi, lună după lună, iată că am ajuns, inevitabil, şi la finalul acestui an. A fost greu, a fost lung, a fost cu multe probleme şi lipsuri, dar, uite c-a trecut. Au venit sărbătorile de iarnă. Şi acu’, acu’, vine şi 2013. E vremea de magie. E vremea de colinde. E vremea de speranţe. E vremea de poveşti. Aşa că, pentru o perioadă, pentru această perioadă de la sfârşit de an, zic să uităm de griji, să lăsăm necazurile, să abandonăm la răspântie nefericirea. Şi să trăim cum putem mai bine aceste sărbători.
Minunea primordială
M-am tot gândit, pentru aceste sărbători, ce ar trebui scris. Spus. Relatat. Ce ar trebui – şi ce ar vrea – să citească oamenii. Ce ar trebui să scriu eu. Cotidianul, în toate formele lui, realitatea, nu blândă, de lângă noi, actualitatea stringentă, despre toate s-a scris din plin. Viaţa, în balcanismul nostru oriental, dacă îmi e permisă o astfel de exprimare, nu e, în vremea din urmă, prea uşoară. Pare că nimic nu mai e cum era nu demult. Cum era odată. Cum trebuie, poate, să fie. De aceea, poate că, la ceas de sărbătoare, când speranţa e, din păcate, gâtuită cel mai adesea de neputinţă, ar fi indicat să vorbim despre întâmplări cu iz de miracol. De orice fel ar fi el. De oriunde ar veni şi de la oricine am auzi despre el. Poate că, esenţial în această chestiune, este să credem că ele, minunile, se întâmplă. Există. Au loc. Vin peste noi atunci când Dumnezeu hotărăşte că avem nevoie de ele. Ca să mergem mai departe. Vă provoc să vorbim astăzi – şi mâine, şi poimâine, şi până la sfârşitul sărbătorilor de iarnă – despre minuni. Să ne lăsăm sufletele pe la streaşini să picure a minuni. Să înfăptuim împreună cea mai la îndemână minune: astăzi trebuie să zâmbim. Chiar dacă repet cuvântul – minuni – nu e nici ostentativ, nici agasant. E doar pentru o deplină conştientizare. Desigur, cea mai mare minune din toate timpurile, despre care vorbim şi noi şi au vorbit multe generaţii, este că, acum mai bine de două mii de ani, S-a născut, A trăit, A murit, A înviat, Iisus Hristos. Rămâne de departe cel mai mare miracol al umanităţii. Ce ne-am fi făcut dacă nu se întâmpla aşa? Cât de săraci şi de singuri am fi fost?
Minune la terapie intensivă
Miracole… Unele trăite, altele auzite de la terţi, altele aflate de prin ziare sau cărţi. Dar toate miracole. Întâmplate unor oameni ca noi. O să încep eu cu ce ştiu, cu ce îmi vine în minte, cu ce îmi e la îndemână, urmând să continuaţi voi pe site-ul pe care deja îl cunoaşteţi şi îl apreciaţi – şi eu, împreună cu toţi colegii, la ceas de sărbătoare, vă mulţumesc din suflet -.şirul miracolelor. Odată, într-o seară târzie de iarnă, într-un troleibuz din Ploieşti, peste liniştea sacadată a călătorilor afundaţi în gândurile lor, cineva îşi împărtăşea unei cunoştinţe o experienţă de viaţă: „A fost un accident cumplit. Credeam că moare. Nu m-am împăcat mereu extraordinar cu ea, că ştii cum e cu cumnatele din partea soţului, dar era tânără şi îmi părea rău de ea, să se ducă. A stat mai bine de o lună în comă. Era o legumă. Medicii i-au spus fratelui soţului că ei au făcut tot ce se putea face, mai departe numai Dumnezeu mai poate face ceva. Ca să fiu sinceră, omul a început să se pregătească de cele necesare înmormântării. Şi, în seara de Ajun, s-a întâmplat minunea. Câteva asistente adunate de pe la vreo două etaje, s-au refugiat la terapie intensivă, unde erau cumnata şi alte două persoane, parcă, aflate în comă. Ca să bea o cafea, să fumeze o ţigară şi să stea la o bârfă mică. Şi, ca între femei, a început, în fumul ăla de ţigară, gros de să-l tai cu foarfeca, râsul şi chicoteala. Până când, alături, s-a auzit o tuse. Asistentele s-au înverzit. În afară de ele şi ăia aflaţi în comă, în încăpere nu mai era altcineva. Şi s-au uitat, speriate, peste tot. Cumnata mea tuşea de să-şi dea suflul abia căpătat. Fumul de ţigară o trezise din comă. Aşa a fost explicaţia medicilor, după ce au aflat, sideraţi, de situaţie. Dar eu cred că a fost minune dumnezeească. Era de sărbători şi Dumnezeu nu a fost de acord ca ea să moară aşa de tânără”. Despre chestiunea aceasta fabuloasă cu adevărat, am amintit în treacăt şi eu, impresionată, într-o carte.
Nuci şi grâu pentru o minune
Cu ficatul în piuneze, ca să zic aşa – a se citi, conform medicilor de la Spitalul Judeţean Ploieşti, în stare terminală – o profesoară s-a retras, absolut resemnată, absolut neştiută de nimeni, într-un sfârşit de septembrie, la casa părintească de la Măneciu. Ca să moară acolo, unde crescuse, liniştită. Locuinţa aceea fusese de mai mulţi ani părăsită. Lăsată de izbelişte. Părinţii femeii muriseră, altcineva ca să ţină de casă nu era. Aşa că, pentru profesoara de vârstă medie, era locul cel mai bun unde ar fi putut să fie. Soţul, conştient de boala ei, avea deja, la vedere, o altă legătură. Copii nu avea, nici prieteni. Singură în viaţă, singură în moarte, şi-a spus profesoara, când a ajuns la Măneciu. Casa era aproape părăginită. Curtea înţesată de frunze uscate şi bălării. Pe sub covorul arămiu se ascundeau, de cine mai ştie cât pe acolo, nuci şi, uneori, mere pe trei sferturi stricate. Undeva, într-o magazie, uitate de timp, puse prin saci sau în hambarul dărăpănat, tărâţe şi grâu, rămase de pe vremea când trăiau părinţii femeii şi aveau animale. Întâi, persoana despre care vă vorbesc, a constatat toate astea, fără niciun gând. Ea nu venise să repare casa, nici să mănânce, nici să facă pe acolo curat. Venise doar să moară. Dar, aşa bolnavă cum era, stomacul îşi cerea dreptul. Femeii îi era foame. Cum nu avea bani, nici putere să se ducă să cumpere ceva, nici din ce găti ceva, bolnava a mâncat nuci, tărâţe, grâu. La început, aşa cum erau, apoi înmuiate în apă de la fântână sau cum s-a priceput şi ea. Într-o zi, femeia a descoperit că s-a întremat, că n-o mai doare unde o durea, că abdomenul, umflat înainte, îşi revenise aproape la normal, că, aşa cum nu mai simţise demult, vrea să trăiască. Şi, brusc, a realizat că e Crăciunul. De neînţeles pentru ea şi, mai ales, pentru soţul rămas perplex când a văzut-o câteva zile mai târziu, Dumnezeu alesese ca ea să îşi revină dintr-una dintre cele mai cumplite boli care a lovit omenirea de-a lungul timpului. Se înfăptuise, când nu aştepta şi nu tânjea nimeni după ea, o minune.
Minune cu copii
O enoriaşă de la Biserica „Maica Precista” din Ploieşti, căsătorită de peste 13 ani cu soţul ei, nu reuşea, cu niciun tratament, cu nicio insistenţă, să rămână însărcinată. Într-o zi, i-a spus părintelui Ştefan Săvulescu problema ei. Şi părintele a încurajat-o: „Să ne rugăm. Se va întâmpla o minune. Se va întâmpla minunea dorită. Ai să vezi că va veni şi copilul dorit”. De următorul Crăciun, când părintele ţinea slujba, femeia respectivă se tot foia prin biserică. La sfârşitul slujbei, s-a dus lângă preot şi i-a spus: „Aţi avut dreptate. Minunea a fost înfăptuită. Tocmai am aflat ieri că sunt gravidă”. Un coleg de breaslă, acum câţiva ani, cătrănit peste poate, s-a dus la biserică să se roage pentru îndreptarea problemelor sale. Aflase că – aşa e viaţa – cumpărase acelaşi apartament pe care îl mai cumpărase şi altcineva. Adică cel care vânduse, păcălise doi oameni, vânzând aceeaşi locuinţă la două persoane, dar rămânând în continuare tot el proprietar. O poveste încurcată, cu mult iz de penal şi inumanitate. Era în apropiere de Crăciun şi omul de care zic nu avea bani ca să caute altceva, ca să plece din apartamentul respectiv, cum îi cerea legea. Când a ieşit din biserică, l-a impresionat o fetiţă de câţiva anişori aflată la cerşit cu mama ei fără mâini şi fără picioare. S-a cotrobăit prin buzunare – nu avea mare lucru pe acolo – şi, cam cu regret, dar şi cu compasiune, i-a dat micuţei tot. Inclusiv banii de pâine pentru seara aceea. A doua zi, cel care îi vânduse apartamentul a venit la el cu o pungă de bani. Erau cei primiţi de la colegul ziarist pentru locuinţă. Nu în totalitate, mai cheltuise ceva din ei, dar în mare parte. Escrocul i-a spus că a visat toată noaptea cum rămânea fără mâini şi fără picioare şi se ducea la cerşit în curtea bisericii şi s-a temut de aşa vis, aşa că a decis să îi dea banii ăia. Hai, daţi-i drumul la povestit şi voi. E vreme de minuni…