Lacrimi pentru marea noastră de la Mamaia

Anca Ţurcaşiu, o apariţie tot mai rară în media, are, din câte povesteşte ea, o viaţă ca toţi oamenii. Merge cu troleibuzul, stă la coadă, face cumpărături noaptea, căci ziua munceşte pe brânci, se bucură de micile gesturi ale celor din familie, trece cu seninătate peste problemele inerente ale vieţii. Îşi urmăreşte copilul cum creşte şi, deşi iubeşte copiii, nu mai vrea altul al ei. Ferească Dumnezeu, a spus ea la „Conferinţa de presă” de la Antena 2, când a fost întrebată acest lucru. Zice că nu ştie nimic despre politică, în afară de cine e preşedintele ţării şi premierul, nu are alte cunoştinţe în domeniu. Şi, îi place marea. Iubeşte marea. Marea de la noi. Marea de la Mamaia. Cu asta, recunosc, m-a prins. Şi mie îmi place, de mor, marea noastră de la Mamaia. Şi, deşi e iarnă şi hauie, poate, de viforniţă între ţărmuri, vreau să vorbim un pic despre mare. Despre marea Ancăi Ţurcaşiu. Despre marea noastră. „Eu iubesc marea mult, spune ea. Nu pun banii pe primul loc, că aşa am fost crescută şi aşa am fost învăţată. De aceea, toată vara sunt la mare. Muncesc la un local. Cânt în fiecare seară acolo. Marea mă încarcă. Marea mă relaxează. Marea e totul. Când trebuie să plec toamna la Bucureşti, e o dramă pentru mine. Plâng pe malul mării, singură, ore în şir. Dacă mă vede cineva, crede că nu ştiu ce necaz am. Dar plâng pentru că mă despart de mare. Mă uit la nemărginirea ei vălurită de himere şi plâng. În fiecare an, când nu sunt la Mamaia, la mare, am pe telefon un filmuleţ cu mugetul mării. Când simt nevoia de evadare, pun filmuleţul şi mă încarc astfel”. Parcă se aude şi la noi cum se zbânţuie valurile de ţărm… Ne vedem la vară, Mare Neagră, care eşti verde. Sau, uneori, albastră.