Marea actriţă Stela Popescu susţine că legalizarea prostituţiei ar rezolva multe probleme
A jucat la Teatrul de Comedie 19 ani. A jucat Preşul, Trei surori, Brecht de două ori. A luat un premiu pe ţară pentru un rol de dramă, secundar, de câteva minute, în Turnul de fildeş. Marea actriţă Stela Popescu a declarat, într-un interviu acordat expressspress.ro, că îşi aminteşte cu plăcere de grădina Boema, că a participat la Revoluţia din 1989 şi că este de acord cu legalizarea prostituţiei în România.
Ce amintiri vă leagă de Boema?
Stela Popescu : Acolo, la Boema, este o chestiune sentimentală: era singura grădină din centrul Bucureştiului care funcţiona în plin. Asta conta enorm. Nu mai există nicio grădină la ora actuală prin centru. Mai era una pe undeva pe lângă Cişmigiu, mititică de tot.
Mai era una la cinema Capitol, pe Sărindar.
Da, aşa este, însă era grădină de vară pentru cinematograf, dar grădină de teatru precum cea de la Boema nu a existat.
Mai era o grădină în parcul Bazilescu.
Stela Popescu : Aia nu funcţionează nici acum. Culmea este că e superbă, dar nu funcţionează. Nu se duce lumea acolo, nu ştiu de ce. Nu înţeleg de ce. Pe când aici, ce se întâmplă? Pe lângă faptul că era o grădină foarte bună, renovată, cu o mie şi ceva de locuri – conta enorm. Dar când mai poţi să faci o asemenea grădină în centrul Bucureştiului? Astăzi nu-ţi mai dau voie cei din jur. Asta avea o tradiţie, era gata stabilită şi nu mai putea nimeni să o luxeze. Pe urmă ea îşi avea marea valoare prin faptul că acolo se crease un vad de teatru. În ce sens? Acolo erau spectacole atât de bune, încât aştepta lumea vara să se deschidă Boema. Şi când Bucureştiul era firebinte şi îţi intra tocul în asfalt, ei veneau seara la Boema la ora opt, când era răcoare. Se şi „răcoreau”, pentru că spectacolele la Boema erau destul de bine gândite antisistem, şi plecau acasă fericiţi. A fost un loc unde oamenii s-au spălat, aşa, s-au curăţat de necazuri. S-au dus acasă mai optimişti.
Erau şi terasele pe acolo.
Stela Popescu : Păi vizavi era Cina, alături era Boema, sigur că da! Noi concuram, pentru că în timp ce noi făceam spectacolul acolo era Gigi Marga la Cina, care cânta tare, cu toată vocea. Ne obişnuisem, şi şi publicul se obişnuise, asta nu ma conta. Era interesant ceea ce spunea pe scenă actorul. Şi atunci ei nu mai erau atenţi la altceva.
Publicul din acea vreme, din comunism, cum perceprea „şopârlele” pe care artiştii reuşeau să le strecoare pe scenă?
Stela Popescu: Extraordinar! Eu spun sincer, nu înţeleg cum râd oamenii la prostii. Un public atât de inteligent cum era la Boema nu găseşti nicăieri în lume. Nu se mulţumeau cu nişte strâmbături, cu nişte goange. Nu! Citeau pe dedesubtul frazelor, citeau sensul adevărat al lucrurilor care se spuneau. Mulţi ne întrebau: dar vouă nu vă e frică? Nu ne era frică, eram, nu ştiu dacă inconştienţi, ci mândri că puteam să facem asta.
Aţi avut probleme vreodată?
Stela Popescu: Aşa, tangenţial. Odată ne-au urmărit pe la Bacău şi ne-au imprimat. Sunt şi câini printre oameni. Era unul care era mai harnic decât trebuia şi a trimis de la Bacău banda imprimată în care nu era nimic, aşa, fulminant, dar în care spunea că Stela Popescu şi cu Alexandru Arşinel, pe textele lui Mihai Maximilian, fac lucruri incendiare pe scenă etc. Ne-a chemat ministrul Hegheduş şi ne-a zis: mă, vedeţi şi voi ce faceţi că uite, fiţi atenţi! Deci până nici el nu mai credea în comunism şi nu-i venea să taie textele. Noi când vedeam că e greu, la el ne duceam, la Hegheduş.
Dar se ştie că şi ei gustau spectacolele de revistă.
Stela Popescu: Păi sigur că gustau. Era un general care era prieten cu Horia Moculescu şi îi spunea: să nu tăiaţi nimic, că vin la spectacol! Eu pretind că nici Ceauşescu nu era comunist. Era tiran, aşa… el acţiona în limitele sistemului şi ale minţii lui, care era redusă. El avea o şmecherie, o viclenie, avea nişte calităţi pe care le avea…
A sosit la Bucureşti cu un geamantan de lemn în mână
Cum a fost venirea dumneavoastă în Capitală?
Stela Popescu: Când am venit în Bucureşti nu existau geamantane, genţi dintr-astea, nu existau. Mama mi-a găsit un geamantan de lemn, dintr-aia ca a soldaţilor. În acest geamantan de lemn mi-am pus eu nişte batistuţe pe care mi le-am brodat singură, hainele etc. Cu geamantanul ăla de la gară ne-am dus în Crângaşi cu prietena mea. Am dat amândouă la drept. Eu am fugit pe urmă de la drept şi am dat la actorie. Ea a ajuns judecătoare, Ionescu Aurica o cheamă. Ne duceam pe la colţ să vedem şi noi ce se întâmplă la cârciumioara aia, era foarte frumos. După ce am intrat la facultate, mai târziu ne-am mutat în centru, unde erau căminele de studenţi, care erau ceva mai curăţele. La un moment dat am stat în Piaţa Amzei, odată am stat jos la la teatrul municipal, acolo, deasupra cinematografiei, erau căminele acolo. Vizavi era un fel de cămin al mediciniştilor, unde iarăşi de dădeau baluri, era superb.
Ce părere aveţi despre încercările de legalizare a prostituţiei?
Pe vremea aceea bărbaţii erau mai paşnici, pentru că exista Crucea de Piatră.
A mai fost puţin timp după război. Vedeam când treceam pe acolo
Stela Popescu: Mariana Stoica, deputata, a încercat mai demult să pună în discuţie legalizarea prostituţiei. Asta cu, vai, egalitatea oamenilor, egalitatea între sexe… Auzi?! E mai frumos să le vezi pe stradă noaptea? Păi dar nu vedeţi că umblă noaptea pe stradă şi agaţă bărbaţi? Asta ce înseamnă? Asta e libertate? Asta e egalitatea sexelor? Asta există peste tot în lume! Eu sunt de acord.
Mai era ceva foarte interesant: mai plecai de la cămin – fetele – că toată lumea voia… Bucureştiul era divin! Era un anumit nivel de educaţie, mai exista încă respectul faţă de tată, mamă, popă, învăţător. Ce spun eu vorbesc de anii 55, cam aşa. Deci erau deja zece ani de comunism, dar lumea încă mai era…
Nimeni nu a fost comunist
Noi chiar am fost comunişti?
Nu, eu zic că nimeni nu a fost comunist. Părerea mea este că cine spunea că e comunist o zicea de frică sau din interes, dar comunist nu a fost, ca dovadă că au devenit capitalişti în doi, trei ani după revoluţie!
Cum v-aţi cunoscut soţul?
Stela Popescu: A fost cel mai bun scriitor de gen. Şi a fost numai de gen pentru că era un băiat modest. Scria versuri extraordinar, ca drept dovadă cântecele lui, care erau superbe. Salcia, Merit eu, cântece celebre… Îi spuneam uneori: de ce nu scrii versuri? Zicea: nu, nu, ăsta nu este sectorul meu. Îi plăcea să scrie cuplete, să scrie monoloage, să scrie scheciuri. Este singurul scriitor de gen, de la Tănase până aici, care scria singur spectacolul. El nu scria numai un cuplet. Tănase făcea aşa: îi chema pe toţi scriitorii de gen şi zicea: tu, care faci scheciurile cele mai bune, scrii un scheci pentru cutare; tu, care ştii să scrii cuplete, tu-mi scrii pentru Stela două cuplete samd. Puiu nu, el scria singur tot: prolog, final, mnolog, scheci, glumă, tot.
Scria pentru dvs?
Stela Popescu: El a scris pentru toată lumea, nu numai pentru mine. La revistă se scrie pe actori, în mare. Când ai vedetele zici, dom’le, trebuie să-l apăr pe ăla sau pe ăla, nu? Dar, de exemplu, pe Arşinel, cine l-a făcut? Puiu Maximilian l-a făcut! Când am început să jucăm la Boema în primul an am jucat cu Bănică. Pe urmă Bănică a vrut mai mulţi bani, cum e pe lumea asta… Statul nu putea da atunci oficial decât 250 de lei pe spectacol. Şi eu, şi toboşarul, şi cântăreţul! Toţi erau egali. El era la Municipal, eu eram la Teatrul de Comedie. Pe urmă nu s-a mai putut, pentru că ăştia nu au mai avut de unde să-l plătească. Şi atunci am rămas numai eu, mă plăteau numai pe mine, şi l-am luat pe Arşinel din echipa teatrului, pentru că el era salariatul teatrului. Sandu era foarte talentat. Era şi înainte talentat, dar nu a avut scriitor, nu a avut cine să-l pună în valoare. În clipa în care a făcut trei Boeme cel puţin, gata! S-a lansat, în televiziune, tot, şi gata! Acolo s-a lansat şi de atunci a devenit boss. Asta se cheamă credit! Ăştia ştii de ce spun porcării la televizor? Pentru că nu au credit la public, şi atunci zic orice pentru ca lumea să râdă. Noi aveam credit pentru că spuneam lucruri grave. Şi atunci lumea spunea: băăă, ce curaj are ăsta, a zis chestia aia!
Consideră că nu este înjositor să joci în telenovele
Spuneaţi cândva despre condiţia actorului care este nevoit să joace în telenovele sau în reclame. Ce părere aveţi despre telenovelă?
Stela Popescu: Telenovela e un gen de film. Poţi să joci în dramă de război, poţi să joci în dramă cu mafioţi, poţi să joci în comedie. Eu am jucat în 27 de filme şi patru telenovele.
Deci este un mod de a-ţi câştiga existenţa, până la urmă.
Sigur că da! Eu l-am ascultat vorbind pe Denzel Washington, care e un mare actor. A spus: joc orice gen de film. Pentru că sunt oameni care se aşază la televizor şi vor să gândească şi să înţeleagă nişte lucruri, dar sunt oameni care vin de la muncă obosiţi şi se aşază la televizor cu o bere ca să se relaxeze. Aşa e şi cu telenovela.
Există la noi opinia asta cârcotaşă: uite dom’le, Stela Popescu a ajuns să joace în telenovele!
Cum erau oamenii?
Stela Popescu: Ei la început erau săracii încrezători. Credeau că o să-i ajut, pentru că eu am o fire sinceră şi vedeau că eu nu-i mint, eu voiam să fac asta. Nu ne ajuta nimeni, domnule! Nici cu buteliile! Cred că ăia de la sfatul popular le vindeau ei la suprapreş, că nu mai ştiu ce să mai cred! Nu ajutau pe nimeni! Tot aşa de flămânzi erau atunci, ca şi acum!
Ce părere aveţi despre felul cum arată Centrul Vechi?
Aşa era şi acum 60 de ani?
Stela Popescu: Da, dar nu la calitatea asta.
De la 23 de ani până la 33 de ani am jucat la revistă, după aceea m-am dus la teatrul de comedie, unde am jucat până în 1991, după care m-am întors la revistă pentru că lucram împreună cu Arşinel, era mai comod. E mai greu să împaci două teatre.
Centrul Vechi din anii 50 a început să se deterioreze. Înainte de război a fost România superbă, cu farmec şi cu poezie.
O viaţă în atenţia publicului
Au fost momente când aţi fost ignorată, când nu aţi avut angajamente?
Stela Popescu: Nu prea. Eu tot timpul am fost angajată, tot timpul am fost în atenţia publicului. Poate că… eu am jucat în 27 de filme, dar niciunul dintre roluri nu a fost ca lumea. Nu am avut roluri pe măsura lucrurilor pe care aş fi putut să le fac. Nici nu ştiu de ce. Poate că nu făceam efect pe ecran… Nu m-am întrebat de ce, dar nici nu m-am zbătut, e adevărat. Niciodată nu am intrat în legătură cu cineaştii, pentru că nu aveam timp, îmi vedeam de treabă cu televiziunea, cu teatrul.
V-a definit mai bine televiziunea?
Stela Popescu: Sigur că da! Mi-a fost mai la îndemână televiziunea. Era mai vie. La film faci ceva şi vezi peste şase luni. Aici se vedea imediat. Mie mi-a plăcut televiziunea grozav şi m-a ajutat mult. Aş zice chiar că sunt efectul televiziunii. Se muncea serios în televiziune, nu se stătea de vorbă. Scria autorul, se repeta, se decupa, se filma, se refăcea. Deci o emisiune de televiziune pe atunci cerea o muncă foarte serioasă. Noi munceam revelioanele. Începeam în octombrie şi în 20 decembrie încă se mai refăcea ceva. Şi nu numai părţile politice, nu numai cenzura. Nu era vorba de asta, ci de calitatea emisiunii. Şi apăream de revelion după o muncă de peste două luni de zile. Erau lucruri serios făcute. Acum se adună doi şi vorbesc fiecare ce-i vine la gură, fără haz. Nu toţi oamenii au duh, nu toţi oamenii pot să vorbească liber. Toate aceste mici emisiuni pe care le fac ei, de divertisment, dacă le pui peste trei luni nu mai au nicio valoare. Nu le poţi repeta.
Spectacolele bune sunt ca vinul: cu cât trece timpul, cu atât sunt mai bune.
Stela Popescu: Lumea e uimită cât de profunde erau aceste spectacole. Comedie, comedie, dar aveau un scop educativ, aveau un rost, aveau un sens. Acum vorbeşte fiecare degeaba. Şi au şi gura slobodă, toţi îşi permit să zică de preşedinte, de oricine. Nu se poate aşa ceva! E o lipsă totală de respect! Există o instituţie! Deci la adresa ei nu poţi spune porcării! Poţi să spui că nu face bine cutare lucru, dar să-l faci în toate felurile, nu se poate! Asta este obrăznicie, este lipsă de educaţie, e o porcărie generală. De fapt asta este drama noastră: mitocănia.
Stela, despre cupletele cu Arşinel:”Totul a mers pe meserie”
Cum vedeţi, privind în urmă, istoria cupletelor în care aţi jucat alături de Alexandru Arşinel?
Stela Popescu: Noi am avut noroc că ne-am înţeles pe scenă foarte bine. Multă lume a crezut că suntem soţ şi soţie, pentru că vedeau că pe scenă mergea totul foarte armonios. Eu zic că tocmai datorită acestui fapt a mers totul foarte bine, pentru că nu am avut niciun fel de relaţii între noi. Totul a mers pe meserie. Ambiţia noastră a fost ca pe scenă să iasă bine treaba. Sigur că am avut şi un om extraordinar, pentru că Mihai Maximilian era un profesionist perfect. Avea autoritate, nu ne certa, nu ne jignea. Îţi trăgea câte o privire de să-ţi fie ruşine toată viaţa, adică nu accepta să faci prostii pe scenă. Pe scenă trebuia să fie treaba aşa cum este, de calitate, şi atunci simţeam în spinare tot timpul ochiul lui, care ne urmărea şi care ne certa dacă nu era bine. şi asta ne-a prins foarte bine, pentru că pe parcurs, după aceea, chiar rămânănd singuri, noi am rămas foarte serioşi pe treabă. Şi el e un om foarte serios, un artist mare.