Cireşul de Crăciun

Am citit recent o poveste veche, veche, de pe vremea cavalerilor medievali, cu tentă moralizatoare şi încărcătură emoţională. Din ea se desprinde o concluzie fermă: ca şi pe vremea lui Hristos, mulţimile sunt, în timpul derulării poveştii, schimbătoare. Prieteniile trecătoare. Interesele proprii primează. Şi, în general, nimic din lucrurile bune nu mai contează. Pentru că povestea asta este despre Crăciun, am ales să o împart cu voi acuma. În timpurile acestea. Care or fi fiind mai breze?

 

Oameni…

Pe vremea când istoria îi consemna pe marii bărbaţi drept cavaleri, trăiau, undeva, în Europa, un astfel de bărbat şi soţia lui. Evul mediu curgea molcom peste ei. Şi peste ceilalţi din ţinutul lor. Oameni buni, cinstiţi, generoşi, cei doi soţi aveau grijă de toţi cei care locuiau pe acolo. Le ştiau toate păsurile şi îi ajutau, le ştiau bucuriile şi îi cadoriseau, le ştiau visurile şi făceau să devină realitate. Masa lor era mereu plină şi mereu era multă lume la masă. Preferau să rămână ei flămânzi, decât să fie cineva care să nu se sature, să nu primească ce aveau mai bun. Mai bine ieşeau ei în pierdere decât să pelce vreunul nemulţumit. Iar de Crăciun, când era decretată sărbătoare mare, nimeni din întreg ţinutul acela întins nu lipsea de la masa lor. Cavalerul şi soţia sa se pregăteau cu de toate pentru masă, dar şi cu daruri scumpe pe care să le dea la plecare musafirilor, drept daruri de la Moş Crăciun. Cei care munceau pentru ei, erau mereu plătiţi regeşte. Nu se bucura nimeni la munca lor. O vreme, averea imensă a cavalerului a putut permite toate acestea. Apoi, lucrurile au început să scârţâie. Vistieria a început să se golească. Până într-o zi, când cavalerul n-a mai avut nimic. Ba, a fost nevoit să vândă şi o parte din castel, ca să plătească oamenii care munciseră pentru familia sa.

 

Minunea de cireş

Venea Crăciunul şi bunul cavaler nu mai avea cu ce să întindă mese bogate. Nu mai avea nimic. Dar credea că are prieteni. Că toţi cei pe care i-a omenit în casa lui continuă să îi fie alături. Numai că, în ziua aceea, de Crăciun, i-a auzit pe toţi cum cântau cântări de slavă pentru un alt cavaler al zonei care îi invita pentru prima dată la masă. Nimeni nu s-a gândit atunci la el. Nimeni nu i-a urat Crăciun fericit. Nimeni nu i-a adus o cană de apă în ziua aceea. Şi a înţeles: era singur. La sărăcie şi nevoi nu îi rămăsese alături decât soţia. Toţi ceilalţi fugiseră. Se orientaseră. Trist şi îngândurat, cavalerul s-a dus în grădină şi a început să mângâie, distrat, aşa cum făcea mereu când era abătut, frunzele cireşului de alături. La un moment dat, a simţit că ceva nu e în regulă. Şi a privit spre cireş. Culmea, în ziua de Crăciun cireşul avea şi flori, şi fructe din belşug. Se întâmplase o minune. Cireşul nu înfloreşte într-o asemenea zi, în plină iarnă, şi nici nu face cireşe pe frigurile din decembrie. Dar atunci se rupea de flori şi fructe. Când îl privea, cavalerului i se părea că pomul zâmbea prietenos. De altfel, o aşa declaraţie de dragoste nu era de colo. Şi omul a înţeles că, dincolo de întâmplarea fericită şi inedită, în viaţa lui lucrurile vor reveni la ce era odată. Prosperitatea de odinioară se va întoarce. El va avea din nou lucrurile pierdute. Viaţa lui va fi din nou una bună şi îmbelşugată. Aşa a tradus mesajul cireşului. Şi aşa s-a şi întâmplat. Ceea ce nu se spune în poveste este dacă i-a mai poftit pe toţi acei nerecunoscători la masa lui. Fiecare crede, deci, ce vrea. Fiecare are propriul final. Şi, ca o înrebare retorică oarecum: câţi dinte noi nu doresc să le înflorească de Crăciun cireşul? Câţi nu doresc să culeagă acum cireşe?