Este un fragmenţel dintr-un roman care, mărturisesc, îmi e aproape de suflet
„Şi se mai zice că femeia are în trupul ei o coastă de drac. Ce drac o poate face răbdătoare, supusă, docilă, iubitoare? Ce drac o face să treacă peste trădări şi peste înşelări, ca şi cum ele nici n-ar fi fost vreodată, doar ea a bănuit? Ce drac are forţa să facă o femeie să ierte, chiar călcată în picioare, rănită, până la Dumnezeu, de indiferenţa şi răceala bărbatului? Asta, desigur, în cel mai fericit caz… Atunci când el mai are un pic de decenţă, ruşine sau cum s-o mai numi, şi nu se afişează cu alta chiar sub nasul femeii înşelate. Ce drac face femeia să aştepte ca Penelopa un Ulise rătăcit şi pierdut printre diverse Circe din lumea toată? Tot ce zic eu aici să constituie, oare, coasta de drac a femeii? Dacă n-aş crede că mă consideraţi subiectivă, aş zice că toate cele de mai sus fac farmecul şi forţa femeii. Se spune despre ea că e slabă. Oare? Aşa să fie? Ea, numai ea – şi o spune într-un mod similar şi Mircea Micu – ştie să-şi panseze, chiar rănită de moarte, rănile din suflet, ea poate să se ridice de la pământ şi să o ia de la capăt, iar şi iar, mereu, ea ştie şi poate să creadă, să spere, să mute, dacă e cazul – şi de o mie de ori într-o viaţă, chiar e – munţii din loc. Ea ştie să plângă, să freamăte, să se lase răscolită. Ea ştie – şi poate – să ducă pe umeri, ca Hristos, crucea fără să se plângă. Ea ştie să facă din aproapele ei un prieten. Ea duce greul, ea e forţa, ea e calea. Ea poate, chiar când pare o dezertoare, să lupte cu viaţa. Nu învinge întotdeauna, dar a învăţat să se bucure de micile victorii din marile bătălii, nu de câştigarea războiului”. N.M.