Dumnezeu o iubeşte pe Nadia, e un lucru cert. Nu doar pentru că i-a dat talent cu carul şi i-a aşezat înainte covorul unei vieţi fabuloase, ci şi pentru că a salvat-o de trei ori de la moarte, în copilărie. Marea noastră campioană a povestit în cartea ei, „Scrisori către o tânără gimnastă”, prin ce cumpene a trecut când era mică şi cum mâna destinului a intervenit şi a ocrotit-o-uneori, în ultimul moment.
Născută la 12 noiembrie 1961, într-un orăşel de provincie din Moldova-azi, Oneşti, dar pe vremea aceea, Gheorghe Gheorghiu Dej, după numele fostului lider comunist-,Nadia Comăneci are o poveste a copilăriei de-a dreptul cutremurătoare.
Destinul a încercat- o de trei ori, dar Dumnezeu a vrut ca ea să trăiască şi să-şi împlinească menirea pe Pământ. Cumpenele despre care vorbim sunt relatate chiar de „Zeiţă”, în cartea pe care a lansat- o în ţară, „Scrisori către o tânără gimnastă”.
Prima încercare a vieţii a venit la scurt timp după naştere şi i-a făcut pe părinţii viitoarei campioane să tremure la gândul că şi-ar putea pierde atât de repede copila.
Ştefania Comăneci, mama Nadiei, crede că mersul la biserică i-a salvat viaţa fiicei sale la scurt timp după naştere
„Mi-am făcut intrarea în lume cu o maladie gravă şi rară. Pe creştetul capului aveam o pungă enormă cu lichid. Medicii erau derutaţi, i-au zis mamei că nu exista siguranţa că voi trăi. Mi-au făcut nenumărate puncţii, dar problema n-a dispărut”, povesteşte Nadia. Văzând că doctorii sunt neputincioşi, dar refuzând să se dea bătută, mama Nadiei, Ştefania Comăneci, a apelat, în disperare de cauză, la credinţă.
„Bunica a învăţat-o pe mama să mă ducă duminica la biserică şi, înainte de venirea părintelui, să mă treacă de trei ori peste prag. A făcut-o, iar în dimineaţa următoare, când s-a trezit şi m-a luat din leagăn, eram vindecată. A fost, probabil, o coincidenţă, dar aceasta este varianta mamei şi prima întâmplare norocoasă din viaţa mea”, spune campioana.
La un pas s-o strivească tavanul
Nadia provine dintr- o familie de oameni simpli, iar casa bunicilor ei, în care şi-a petrecut o parte a copilăriei, era una modestă şi nu foarte rezistentă la intermperii. În această casă, mâna Divinităţii avea să intervină pentru a doua oară, salvând-o de la pieire.
„Al doilea eveniment norocos a avut loc la o săptămână după ce am ieşit din spital. Mama locuia la bunici, pentru ca aceştia să o ajute să mă îngrijească. În prima noapte, s-a iscat o furtună cumplită, iar acoperişul gemea sub adevărate lespezi de gheaţă. A doua zi, pe când dormeam într-un pătuţul din bucătărie , fiindcă acolo era mai cald, părinţii şi bunicii au reparat ferestrele şi crăpăturile. Trecând prin bucătărie, bunicul s-a hotărât să mă ia în braţe. O secundă mai târziu, acoperişul s-a prăbuşit peste pat. Dacă bunicul nu mă ridica la vreme, muream. A fost, probabil, o altă coincidenţă, dar eu am crescut în România, în credinţa ortodoxă, iar noi avem o întreagă tradiţie a poveştilor despre minunile cereşti”, a scris Nadia în cartea ei.
La câţiva anişori, a căzut de pe pod
A treia şi ultima cumpănă majoră din copilăria Nadiei s-a petrecut când ea avea doar câţiva anişori.
„Fratele meu, Adrian, era în căruţ, iar noi tocmai treceam pe un pod. Eu mergeam alături de mama mea. Cumva, piciorul mi-a alunecat printre traversele din lemn, m-am împiedicat şi am zburat peste parapet direct în apă”, povesteşte Nadia.
Se putea termina rău, fiindcă a căzut de la înălţime, iar apa era mică, nu putea amortiza şocul… Însă doamna gimnasticii noastre a avut din nou noroc: „Mama a luat-o la fugă pe pod, dar când a ajuns la capăt, eu deja o aşteptam, tocmai ieşită din apă. N-aveam decât câteva zgârieturi. Şi n-am plâns. Nici azi nu o fac decât foarte rar”.