,,Fraţilor, nu m-alegeţi!”

mirceadiaconu-iun2009-3

Ca mai toţi politicienii care vor o viaţă liniştită, cu sprijinul voturilor românilor, şi Mircea Diaconu se lasă „pătruns” de orice jurnalist indiscret care îi poate oferi spaţiu de expunere. Şi uite aşa, aproape-viitorul europarlamentar Mircea Diaconu – dar asta depinde de deciziţia magistraţilor de la Curtea de Apel – ne povesteşte ce şi cum vine viaţa lui de artist, contestat politic în toate felurile.

Fără să intre în pielea politicianului tipic care face promisiuni abracadabrante, actorul dă curs unui dialog neconvenţional despre trei decenii de căsnicie, patru de carieră actoricească şi şase de viaţă. Şi toate acestea într-un interviu publicat în revista Playboy.

„Toată viaţa mea am încercat să fiu serios, respectabil şi luat în serios. Eu nu sunt miştocar, nu sunt ironic. Pot să fiu agresiv, câteodată, dar niciodată nu-mi bat joc. Mi-era frică să nu ajung să fiu considerat, la bătrâneţe, un neserios”, mărturiseşte din start Mircea Diaconu.

Intrarea în politică spune că „nu a fost o decizie rumegată”. „Într-o zi, au venit la mine, la birou, nişte oameni din Cîmpulung Muscel – Curtea de Argeş, pe care nu-i cunoşteam, şi mi-au propus să accept candidatura pentru zona în care m-am născut. Toată argumentaţia lor cu sondajele de opinie, cu reputaţia mea, venea pe fondul repetiţiei noastre pentru spectacolul Titanic Vals, în care e vorba despre un biet arhivar din provincie, Spirache Necşulescu, chiar din Cîmpulung Muscel, care iubeşte stupii, porumbeii şi al cărui vis este să dobândească liniştea familială şi să fie încercuit de nepoţi. Aşezând felul meu de-a fi peste cel al personajului, am tratat propunerea lor exact în spiritul Titanic Vals, adică “Fraţilor, nu m-alegeţi!”. N-am promis nimic. Şi-n cele trei emisiuni de televiziune, în care am avut timp să apar în campania electorală, am susţinut răspicat că nu promit nimic”, îşi aminteşte actorul.

În ce priveşte alegerea meseriei… Este o altă poveste. „Am fost întrebat de multe ori, m-am şi întrebat, de şi mai multe ori, ce mi-a venit să încerc să ajung actor, un lucru absolut neobişnuit pentru zona mea. Nu eram unul dintre recitatorii clasici, sensibilii sau pricepuţii la literatură ai liceului. Eram un băiat silitor, cu note foarte bune (premiul II, premiul III), într-o clasă specială de matematică. Nu că mi-ar fi plăcut matematica, dar, pentru că eram educat să învăţ, învăţam. Că-mi plăcea, că nu-mi plăcea, eu învăţam; eram educat să mă supun autorităţii. În clasa a XI-a, cu patru luni înainte de admitere, mi-am dat seama, brusc, că trebuie să încerc să devin actor. Da’ dintr-odată!”.

mirceadiaconu-iun2009-2

Culmea, dă vina pe decizia luată pe o iubire neîmpărtăşită. „…M-am îndrăgostit rău de tot, fără speranţă, de o fată din alt liceu, mai mică decât mine cu un an. Mă simţeam hăituit, chinuit, al nimănui, aveam starea aia puberă binecunoscută. Parcă am simţit, dintr-o supărare şi-o încăpăţanare copilărească, nevoia de a face nefăcutul. Am vrut să ies din mine. Am strâns din dinţi şi mi s-a părut că actoria ar fi drumul cel bun. Asta şi pentru că, exact atunci, s-a întâmplat ca un profesor de germană, tânăr, splendid, idolul fetelor din tot oraşul (Pîslaru îl chema, din păcate nu mai trăieşte) – pregătea un montaj literar-artistic pe versurile lui George Coşbuc. Într-o zi, când ieşeam din sala de sport (eram în echipa de handbal a liceului), m-a agăţat de umăr şi m-a invitat în altă clasă, unde, într-un semicerc, repetau sceneta un grup de fete admirate de noi (cele mai frumoase din liceu) şi un băiat destul de scund, Popescu. M-a aşezat lângă el, eram de aceeaşi înălţime. Mi-a zis: “De mâine vii la repetiţii!”. M-am supus. Într-o parte şi-n cealaltă a semicercului, îi trebuiau doi băieţi de-aceeaşi înălţime. Avea unul, de care era mulţumit, şi-i mai trebuia unul. Ăsta am fost eu”.

„A început un calambur întreg. Tata m-a certat înfiorător, mama a ţinut cu mine. Era un război în familie: să mă lase, să nu mă lase. Taică-miu, având un simţ pedagogic fenomenal (a fost învăţător de profesie), zice: “În regulă, te duci şi dai admitere la teatru!”. Dar el observase foarte clar în Gazeta Învăţămîntului că, la teatru, se dau examene eliminatorii înaintea altor facultăţi, aşa că dosarul meu putea fi scos, pentru că picam sigur la proba eliminatorie, şi-atunci îmi muta dosarul la fizică sau la chimie, unde eu intram liniştit, pentru că eram foarte bine pregătit. Aş fi fost profesor, probabil, la ora asta. La actorie, erau 30 de locuri pe ţară (20 de băieţi şi 10 de fete) şi vreo sută de candidaţi pe un loc. Din seria mea, toţi ieşeau trişti, amărîţi c-au picat proba eliminatorie. Am ieşit şi eu şi-am zis: “Am intrat!”. N-aţi văzut om mai disperat ca taică-miu în clipa aceea. Tot planul lui căzuse. Trebuia să dau admitere mai departe şi, evident, să pic, în final. Dar n-am picat, culmea, am intrat pe ultima linie, cu George Mihăiţă. După noi s-a tras linia”, mai povesteşte Mircea Diaconu.

„Primii doi ani de studenţie au fost un coşmar. Mi se părea că vorbesc altă limbă. Aveau schemele, glumele, ironiile lor; ei rîdeau, eu nu înţelegeam nimic. Nu înţelegeam ce vor, pur şi simplu. Eu eram un elev silitor dintr-un oraş de provincie, iar ei, nişte versaţi de Bucureşti, care mai de care. Noroc că era şi Mihăiţă destul de fraier! Eram, într-un fel, proştii satului. După doi ani, m-am adaptat.”

Cum şi când a început povestea de iubire dintre el şi sex-simbolul anilor ’70, Diana Lupescu?! „S-a întâmplat târziu, după zece ani de profesie. Eram un bătrân actor deja, cu tot felul de experienţe. Aveam foarte mare succes. (…) Cu Diana, totul a fost de-o simplitate nobilă. Repetam cu domnul Ciulei Elisabeta I, la Teatrul Bulandra. Printre actorii din provincie prezenţi în sală, trimişi în Bucureşti la specializare (aşa se practica), se număra şi ea. Într-o pauză, când s-a aprins puţin lumina, am remarcat-o. Mi se părea că o cunosc. În pauza de prânz, i-am zis: “Eu o să merg să beau o cafea. Dacă vrei, stai cu mine! Mi-ar face plăcere”. Chestie de pură curtoazie. “Nu, mulţumesc, am o altă întâlnire”, mi-a răspuns. Am rămas mut: “Cum adică? Eu să fiu tratat aşa, când mă cobor, când sunt atît de amabil cu o puştoaică?!”. Am revăzut-o anul următor, la Costineşti, unde îmi prezentam un film, la festival. Minunată, bronzată, un vis! Nu pot să vă explic ce minune era Diana. E şi-acum. Marea şi-a făcut meseria, iar noi am vorbit puţin despre diverse, la o terasă. Nimic mai mult! S-a făcut toamnă târziu, ploua şi, cum mergeam eu pe stradă şi o aveam în cap, constat că, din faţă, apare o prietenă bună a ei din facultate. Am întins degetul şi-am întrebat-o: “Ai telefonul Dianei?”. Seara, am sunat-o. N-aveam ce vorbi; era dură şi distantă cu mine. I-am zis: “Mâine dimineaţă e posibil să am treabă în Bacău. Găsesc o cafea la tine, dacă trec prin zonă?”. Cum mi-a răspuns afirmativ, am sunat la gară să aflu când pleacă primul tren spre Bacău. Bine’nţeles că n-aveam nici o treabă în Moldova! La 9.30, eram în centrul Bacăului. Am găsit-o acasă, singură (mama ei era la serviciu). Am început să ne bem cafeaua în bucătărie. Ne-am mutat, apoi, în sufragerie. Am mai băut încă jumătate de oră cafea. Am vorbit de teatru, de lume, de colegi… Brusc, m-am trezit c-o întreb: “Dacă eu te-aş cere de soţie, tu ce-ai zice?”. S-a gîndit câteva secunde şi-a zis: “Aş fi de-acord”. Am continuat cafeaua. În jurul orei 16.00, mă întorceam cu avionul la Bucureşti. A mers cu mine până la aeroport. I-am zis: “Te mai întreb o dată: te căsătoreşti cu mine?”. Zice “Da“. Zic “Când?”. Aveam un turneu, nişte repetiţii, exact într-o lună mă eliberam. Zice: “Perfect!”. Am stabilit exact data căsătoriei: peste o lună. Asta a fost tot. Ea a rămas la Bacău, eu am plecat la Bucureşti. În acest interval de o lună, a venit, la un moment dat, la Bucureşti, în viitoarea ei casă; am aşteptat-o la aeroport. Habar n-avea unde vine. Se uitase doar în ochii mei şi eu într-ai ei, alte motive nu aveam. Am sucit şi-am răsucit de zeci de ori mobila şi florile prin casă, în noaptea dinainte. S-a aşezat, a stat puţin şi-a zis: “E foarte frumos. Dar, dacă am muta…  Hai să mutăm masa din sufragerie dincolo!”. “Imediat!”, am zis. Se împlinesc treizeci de ani de-atunci şi tot aşa fac. Diana zice “Dacă aici n-ar fi fost uşă şi-ar fi fost dincolo…”. “Da, imediat! Când ne-apucăm?”. Pac! Şi uite aşa, le facem pe toate. Asta nu pentru că sunt un robot în mîna ei, ci pentru că ne completăm. Ştii, senzaţia aceea că, în doi, totul e posibil… Îmi imaginez că mulţi dintre frumoşii, bogaţii sau ajunşii oraşului s-au întrebat cum e posibil ca fata asta atât de frumoasă să se căsătorească cu… băieţaşul ăsta. Nu ştiu cum să-mi zic altfel, pentru că, în afara faptului că eram un actor de succes, eram cel mai banal om cu putinţă. N-am avut nimic excepţional niciodată şi nici n-am încercat să am. Personajele mele sunt tot din categoria obişnuitului, de asta le-am şi interpretat destul de bine”, povesteşte câştigatul actor.

mirceadiaconu-iun2009-4

Un singur rol l-a făcut să se simtă prea bătrân pentru interpretarea personajului. Este vorba despre „Filantropica” lui Nae Caranfil.

„Chiar am fost prea bătrân! M-am opus cât am putut, n-am vrut să joc. Pe Nae Caranfil îl ştiu de când era elev în ultimul an de liceu. Venise la Teatrul Bulandra cu tatăl lui, care îmi lua un interviu. A plecat cu burse pe-afară, o vreme. Ne-am reîntâlnit prin’ 95-’96, pe stradă. Mă ţinea de mînă şi nu-mi dădea drumul. După vreo două săptămâni, m-a sunat să bem o cafea. Pregătea Asfalt Tango. Îmi zice: “Mircea, uite ce se întâmplă: mă uitam la tine şi nu-mi venea să cred ce bine te ţii”. Zic: “Stai puţin, mă ţin normal. Ai impresia că am optzeci de ani?”. Zice: “Chiar, câţi ani ai?”. Zic: “50!”. Zice: “50, 50… Cum să fac eu să te fac pe tine de 30?”. “Imposibil!”, am zis, “Este absolut imposibil”. “Da’ dacă te-aş vopsi?”. “Pe mine, să mă vopseşti?! Păi, nu s-a născut ăla care să mă poată vopsi pe mine. E un lucru pe care-l detest. Cum să mă vopseşti?”. “Mircea, e un personaj”, a argumentat el. “Păi, dacă-i vorba de un personaj…”. Zice “Uite, m-am gândit la tine în timp ce am creat personajul ăsta. Am căutat cu bună-credinţă pe cineva potrivit, dar n-am găsit. Lasă-mă măcar să mă joc, să te vopsesc, să văd eu dacă pot să…”. Şi m-am dus la un coafor din cartier: “Doamnă, uitaţi, asta-i culoarea mea din tinereţe, vopsiţi-mă aşa!”. “Vai, ce bine, acum o să vă vedem în fiecare lună!”, îmi zice coafeza. În capul ei era clar că mă voi vopsi cât oi trăi. Zic: “Nu, doamnă, mă confundaţi, e caz singular”. S-a terminat Asfalt Tango, n-a mai trecut mult şi-a venit cu Filantropica: “Mircea, te vopseşti!”. Zic: “Pentru Dumnezeu, terminaţi cu prostiile! A ţinut o dată, gata! Nu mai merge”. A insistat, am discutat şi… sînt atît de fericit c-am jucat în Filantropica. E unul dintre marile filme. E urât să spun asta, în condiţiile în care am făcut parte din distribuţie, dar este atât de bine scris, iar Dinică e o nebunie. Fetele, de asemenea, au fost grozave. Minunat!”

Astăzi, Mircea Diaconu îşi poate permite să refuze roluri, chiar roluri mari în filme bune, după cum spune el.

„Chiar acum o lună am refuzat un rol într-un film foarte bun, care se va filma în vară… Dacă nu mă prinde povestea citită, dacă nu mă face să mă emoţionez, nu accept; nu trăiesc din asta, deci nu sunt atât de silit să lucrez. Înaintez în vârstă, prefer să fac numai lucruri la care ţin sau în care cred, pentru că toată viaţa mea a trebuit să fac o sumedenie de lucruri din obligaţie, începând cu prima zi de cantină din internat. Fratele meu mai mare s-a răstit la mine: “Mănânci tot!”. “Da’ nu-mi place!”. “Mănânci tot, că e plătit!”. Şi-am mîncat tot ce mi s-a pus în faţă, deşi era de nemâncat. Am trăit nişte vremuri foarte urâte; nu le amănunţesc, că nu e cazul”.

Toma Caragiu a fost cel care l-a îndemnat să-şi ia casă în Bucureşti. Cum a fost?!

„Am stat un an în plus în cămin, cu ceilalţi studenţi, deşi eram actor deja la Teatrul Bulandra. După care, domnul Lucian Pintilie şi doamna Clody Berthola mi-au dat o cămăruţă de serviciu de un metru jumate pe doi metri. Aveam un pat pliant, o măsuţă şi-o chiuvetă. Acolo am stat cinci ani, timp în care am muncit. Nici nu conta unde dormeam, de fapt. Dar trăiam pe un pat pliant, efectiv. La un moment dat, Toma Caragiu, care ţinea foarte mult la mine (da’ toţi ţineau la mine, că eram cam cu douăzeci de ani mai tânăr; eram ca şi copilul lor şi aşa îmi şi spuneau, “copilu’”), m-a pus să fac cerere că vreau casă. M-a dus la sectorul de partid. Când intra el, se făcea linişte acolo. Şi-am depus cererea. “Şi copilul ce să facă?”, a întrebat Caragiu. “S-aştepte, că-i vine răspuns!”. S-a împlinit un an de când tot aşteptam; mereu întrebam portarul, n-avea nici un răspuns. Zic “Domnule Caragiu, ăia nu mi-au dat casă”. “Mama lor! Hai înapoi!”. An de an m-am dus cu Toma Caragiu, de mână, la partid. “Daţi-i casă copilului!”, le spunea. “Să facă, dom’le, o cerere!”. “Păi, şi-aialaltă?”. “Nu ştiu, dom’le, s-a pierdut”. După cinci ani, unul care stătea lângă mine şi-mi dicta ce să scriu pe cerere zice: “Opaaa, nu mai putem să-ţi dăm, că ţi-a crescut salariul prea mult. Ai 1.500 de lei. La banii ăştia, trebuie să-ţi cumperi singur, nu mai ai dreptul”. Nu-mi dăduseră când aveam sub o mie sau o mie o sută, parcă au aşteptat să mi se mărească salariul. Plângeam aproape, ca un copil disperat. Caragiu se enervează, îi înjură… “Maestre, staţi puţin, de ce nu-şi cumpără copilu’? Mai facem noi blocuri, îi dăm cumva o garsonieră”. Zic “Unde, unde? Să mă duc să văd”. “În prelungirea Ferentari. Da’ nu-i gata acum. O să se facă. Ajungi aşa, se termină ăla şi vezi că-i porumb. Eee, acolo în porumb…”, cam aşa se punea problema. Iar îi înjură Caragiu, după care le zice: “Auzi, mă, voi aţi făcut cartierul ăla frumos, în Tineretului. Daţi-i acolo!”. “Nu, dom’le, acolo-i pentru ăia cu valută, nu merge”. S-a enervat înfiorător, a urlat la ei, n-am plecat de-acolo până nu am semnat contract de vânzare-cumpărare pentru două camere. “Mâine vii cu banii!”. Ce, aveam bani?! De unde să scot 30% din valoarea locuinţei? În noaptea aia, m-am rugat de colegi: “Dă-mi şi mie 500, dă-mi 1000, dă-mi 200, dă-mi cât poţi!”. Dimineaţa m-am prezentat cu banii: 30.000 de lei. Şi m-am mutat la bloc. Şi mi-am luat şi eu o saltea, era o minune. După o lună şi jumătate, am înţeles tot ce înseamnă blocul în România. Blocul e o invenţie de aplatizare, de control al omului. Îl detest. E o invenţie a unei orânduiri care trebuie să te supună. E o cuşcă gândită să-i ucidă omului speranţele. Să n-ai tu trandafirul tău! Eu n-am vrut să mă supun acestui sistem, prin urmare, am rămas în cabină, pe canapea, am dormit acolo o lună, iar, între timp, am scos apartamentul la vânzare. L-a cumpărat imediat un doctor. Cu plasa de bani, am căutat casă, vreme de un an, prin tot Bucureştiul. Am cumpărat parterul unei case, cu o curticică, cu pivnicioară şi cu lemne, exact cum voiam. “Eşti nebun”, ziceau toţi, “Te ratezi!”. Eh, casa mea este o valoare incredibilă acum, n-o dau pe nimic. Toată munca mea, toate filmele mele sunt în casa aia, în care am stat până acum opt ani. Acum, stau copiii în ea. S-a aglomerat strada, mi-au trântit în spatele casei un bloc de cinci etaje şi nu mai cântă greierii noaptea. M-am enervat şi-am plecat la Săftica şi mi-am făcut casă de lemn în mijlocul câmpului. Gaze, lumină, case, nimic nu exista în jurul meu. Acum e construit un cartier întreg”, se plânge actorul.

Despre un alt „rol” din viaţa sa povesteşte cu mare plăcere, cel de membru al CNA. „Un război câştigat a fost cel cu Bingo. Sunt unul dintre principalii vinovaţi pentru căderea Bingo. Cum măsura s-a luat cu o viteză năprasnică, în noaptea următoare, m-a sunat tot guvernul României. Dar am rezistat presiunilor şi chiar mi-a plăcut. Eram atât de mic şi de neimportant! Un om cu un salariu, toată viaţa lui. I-am spus unuia dintre mogulii de astăzi, care urla c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ că mă zdrobeşte: “Sunt atât de sărac, că n-ai ce să-mi faci. Nu mă poţi învinge. Dă-mă afară, dacă poţi! Deocamdată, am dreptul să fac lucrul ăsta şi l-am făcut. Ce să-mi faci? Ce să-mi dai? Că nu-mi doresc nimic”. La CNA spune că a ajuns „accidental”.

„Patru-cinci ani la rând, am organizat Carnavalul Bucureştilor 1900. Scoteam lumea în Curtea Veche şi ne jucam de-a 1900 Bucureşti. La balul ultimei ediţii, printre invitaţi se număra şi Petre Roman, care, la vremea aceea, era Preşedintele Senatului. A venit pe la 12 noaptea, a stat jumătate de oră, a întrebat de mine şi-a zis: “Mă întorc spre dimineaţă, că mai am nişte treburi. Până la cât staţi aici?”. “Până dimineaţa. Ciorbă de potroace!”. La 3.00, s-a întors. Toate fetele dansau pe lîngă el, s-a simţit extraordinar. A fost o noapte de vis cu ciorbă de potroace. După o săptămână, mă sună cineva şi-mi zice: “Du-te mâine dimineaţă, la 10.00, la Senat, la audieri! Te-a propus Petre Roman membru în CNA”. Eram bulversat: “Cum? Nu se poate! Daţi-mi repede o lege a audiovizualului, că mă întreabă ăia şi nu ştiu nimic”. Am citit-o în drum spre Senat, mergând pe jos într-acolo. Am intrat la audieri. Petre Roman, cu tot PD-ul lui, avea atunci 11%. Am trecut de audieri, după care m-am trezit că sunt membru CNA ales de Senatul României, cu majoritate. Zic “Cum naiba, că ăştia au 11%?!”. S-au luxat între ei sau poate a funcţionat neutralitatea mea standardizată, habar n-am. Cert e că m-au ales. De asta spun c-a fost un accident şi nu va mai exista un al doilea mandat în vecii vecilor. Nimeni nu m-a vrut, de fapt. A fost o chestie personală a lui Petre Roman. A avut încredere în mine”, povesteşte Mircea Diaconu.

În politică nu crede că o să-l mai vrea cineva peste patru ani. „Accidentele se întâmplă o singură dată. Mă enervează starea incertă de a cere voturi, deşi actorii sunt aleşi toată viaţa de cineva. Când eşti distribuit, eşti ales. Toată viaţa am fost ales, m-am cam plictisit de chestia asta”.

Actuala guvernare i se pare contra naturii cu totul. „Guvernul nostru e o muscă în borcan: se loveşte de toţi pereţii, munceşte, nu stă o secundă, dar nu se-alege nimic”.