Să înţelegem, să acceptăm, să respectăm dorinţa lui Nicolaescu!

Gata, a căzut cortina! Ultima regie, ultimul scenariu, ultimul rol, ultima cascadorie… Marele şi, zic eu, inegalabilul Sergiu Nicolaescu a ieşit din scena vieţii. Definitiv, aş fi vrut să adaug. Dar nu, nu a ieşit astfel, pentru că rămân, dincolo de el, dincolo de noi, dincolo de toate controversele iscate mai ales cu incinerarea lui, dincolo de toate speculaţiile infecte – filmele lui. Şi, cu voia lui Dumnezeu, nu sunt puţine. Doar asta mai contează. Nici nu mai are importanţă că s-a spus că în cosciugul sigilat nu este maestrul, ci altcineva! Parcă sună cunoscut scenariul ăsta. L-am auzit şi în cazul Ceauşeştilor. Să mai spunem că e ridicol, penibil, infect numai să gândeşti astfel? Nici nu mai are importanţă că soţia lui, Dana, a fost criticată, blestemată, huiduită, afurisită, inclusiv la ieşirea din crematoriu! Că lumea, care ar fi vrut să vadă o colivă mare, un sobor de popi, o înghesuială feroce pe marginea gropii, o bălăcăreală în direct între sora maestrului, Iolanda Nicolaescu şi soţia acestuia, Dana Nicolaescu – ei, şi dacă apăreau şi ăia vreo 27 de moştenitori era, cum ar zice românul., beton – a beştelit-o pe tânăra soţie că n-a bocit cu vorbe, că n-a strigat să audă ea, lumea: Unde te duci, Sergiule, pe mine cui mă laşi? De ce nu mă iei cu tine? Că tot ea, tânăra soţie s-a uitat la bani şi nu a făcut o pomană creştinească, a vrut să rămână ea cu toată averea. Că, uite ce văduvă îndurerată e ea, dacă poartă de trei zile un palton alb. Nu s-a gândit nimeni că, de fapt, ca să încep cu asta, e paltonul maestrului şi că ea îl poartă, fie la dorinţa lui, fie ca să îl simtă în aceste clipe, mai aproape pe el de ea, de sufletul ei. Nu s-a gândit nimeni că Sergiu Nicoleascu a fost un artist şi că artiştii gândesc altfel, decât noi, oamenii obişnuiţi. Că ei ard alcumva în viaţă, dar ard altcumva şi la moarte. Nu s-a gândit nimeni că între octogenarul care a făcut istorie în cinematografia românească, dar nu numai, şi tânăra care i-a fost, prin voie Divină, alături în ultimii mai bine de 15 ani, s-a închegat o magie. Că ei doi au un cod al lor, pe care nu-l pot înţelege, nici dacă l-ar şti, oamenii mici ca noi. Că între ei, pe lângă taina firească a căsniciei, s-a plămădit o altă taină, mai mare, mai puternică, mai vie. Şi iarăşi nu s-a înţeles că fata asta, cum îi spun unii, fătuca asta neruşinată, avidă de putere şi de bani, nesimţita asta, şi-a asumat, de bună voie, totul: oprobiul public, răstignirea, judecata, noroiul, purulenţa… Dar a respectat ceea ce el, marele om şi regizor, a decis: să fie ars! Să fie aruncată cenuşa lui în mare. Să nu îl plângă ea cu vorbe. Să poarte, pentru el, paltonul alb. Să tacă, deşi ghilotina la care e supusă, e groaznică. Să scrie pe coroana din partea ei un mesaj indescifrabil pentru lumea obişnuită. Să îl lase să iasă din scena vieţii prin purificarea focului. L-a respectat pe el. Şi şi-a asumat totul, inclusiv durerea, pentru că Dana şi-a asumat, mai demult, şi iubirea pentru el.

Noi, oamenii, de acum şi de mâine nu trebuie să ne amintim de el în sicriu, întins între patru scânduri. Ci, în plină acţiune, în mişcare, viu! Mărturisesc că şi pe mine mă doare că, uite, cel mai „militarizat”, ca să zic aşa, artist român nu a beneficiat de onorurile militare, de care ar fi beneficiat, dacă ar fi fost îngropat. S-ar fi tras, ca şi la moartea altor artişti, salve de tun. Dar înţeleg că fiecare decide dacă vrea să treacă strada sau nu. Că fiecare are dreptul să hotărească ce vrea, chiar dacă spun unii, e bun naţional… Şi accept. Şi respect. Şi vă rog să facem mai mulţi în felul acesta.   

Citeste si...  Dana Nicolaescu ii face toate mofturile Iolandei!