Alina Mungiu Pippidi a declarat, înainte cu o zi de sentința în cazul lui Liviu Dragnea că aceste este o țintă.
„Răspunsul, din păcate, e clar. Liviu Dragnea e o țintă politică principală , e cel care e considerat dușmanul șefilor DNA și SRI, și principalul rival al lui Klaus Iohannis, și e tratat altfel decît ar fi tratat altcineva. De exemplu, de cum a fost tratat Emil Boc. Ancheta a pus presiune pe fosta lui soție, I s-a cerut să îl denunțe, s-a și spus că a făcut-o deși nu a făcut-o, femeia a dat înapoi 33 000 de lei, o treime din prejudiciu, deși susține că nu a făcut nimic rău (ar dispărea datoria publică dacă toți cei care nu sancționează pe cineva ar plăti asemenea prejudicii). Cine citește stenogramele lungi publicate în presă nu găsește dovezi de implicare directă a lui Dragnea, numai dovezi de panică a unei mici funcționărimi, plătită cu salariul minim, dar urmărită de parcă ar fi crimă organizată, nu abuz administrativ mărunt, cerîndu-i-se un singur lucru, să îl denunțe pe Dragnea? Cum cîștigă statul de drept din asta, plus faptul că grupuri de presiune merg la ușa tribunalului și fac demonstrații, punînd presiune pe judecători, care chiar or crede, săracii, că aici e un caz major unde pot lichida dintr-o lovitură patrimonalismul la români, în țara unde toată lumea își pune cheltuieli private pe firme fără să clipească și nimeni nu e acuzat de evaziune fiscală pentru asta, numai cînd e vorba de manipulat prim miniștri ne trezim cu asemenea idei?
Cum a putut ajunge o chestiune pur administrativă, care putea fi reglată fără instanță, doar cu prejudicii restituite și sancțiuni administrative, un caz de salvare a statului de drept? Nu e mai degrabă un caz de scufundare a statului de drept? Dacă e Dragnea ăsta criminalul pe care l-am crezut, și dacă a fost ascultat atîția ani, de ce nu avem dovezi de vreo șpagă, delapidare, ceva mai serios și vrem să îi dăm zece ani pentru chestia asta, care nu e un caz de corupție individuală (nu a luat nimeni vreo șpagă), ci un abuz administrativ, care nu trebuia să ajungă în penal (și de asta presiunea pe legislația anticorupție)? Nu cumva se cer zece ani doar ca să nu aibă curaj judecătorii să îl scoată din cauză? În cazul lui Dragnea, acesta e al doilea proces în care poate fi condamnat fără dovezi directe că a făcut el ceva, doar pentru patronajul unui sistem patrimonial general, nu o fi cumva la limita statului de drept chestia asta?
Nu e de mers la ușa acestui proces, dacă nu sunteți tălpași electorali pentru vreun contracandidat, dragi tineri din societatea civilă, pentru a cere condamnarea cuiva. Bunele intenții duc la lucruri bune doar cînd se însoțesc de discernămînt.
e partea cui e statul de drept, care nu înseamnă tratament diferențiat și disproporțional, ci exact contrariul.
Și nu e clar dacă marți seara va merita să bem șampanie că am răzbit baronii după cinsprezece ani de luptă, sau ne vom trage palme, că încercînd să rezolvăm o problemă care era de fapt una de dezvoltare, patrimonialismul (citiți cartea mea, aici, dacă vă interesează pe bune subiectul) am creat un mecanism judiciar care poate fi manipulat politic, ducînd la condamnări arbitrare, și acum, și în viitor. Mă bucur că unii au un răspuns clar: nu e o fericire să fii cognitiv imun la complexitate? Pentru cine nu e, nu uitați că îndoiala trebuie totdeauna folosită în favoarea acuzatului, și de asta aș prefera să nu se tranșeze nimic major pentru România în acest proces dubios. Poate găsim un caz mai clar, unde e mai puțin ambiguu de partea cui e statul de drept, și nu poate fi confundat cu o vînătoare a unuia, ca aici? Că nimeni nu se poate alătura unei haite la vînătoare de om cu sentimentul că ia parte la un act de justiție, nici măcar cînd omul e superbaronul localcontra căruia luptăm de cinsprezece ani. Nu salvarea unuia despre care nu mi-am schimbat părerea e în joc, ci salvarea statului de drept.”, scrie Pippidi.