În Africa, bivolii omoară lei. În România, bivoliţele sunt ţinute în staul, pentru lapte şi carne. În localitatea Hulubeşti, judeţul Giurgiu, obiceiul creşterii bivolilor este vechi. ”Noi am pomenit bivoli în curte de când ne-am născut”. Tradiţia micilor ferme de bivoli din Câmpia Română este însă pe cale de dispariţie. Tinerele generaţii nu simt înclinaţia spre zootehnia arhaică, iar satul Hulubeşti, în particular, mai are o problemă: i-au plecat toţi văcarii în Occident.
Termenul de ”crescător de bivoli” este impropriu. Corect ar fi: ”dresor de bivoli”. Asta pentru că bivolul este un animal semisălbatic, care nu poate fi stăpânit decât de o persoană. ”Bivoliţa nu îşi dă laptele oricui”, spune Paul Militaru, tehnician veterinar din localitatea Hulubeşti, judeţul Giurgiu. Omul are în gospodărie opt capete de bivol şi ştie de aceste animale în curte încă de la străbunicii săi. El le leagă, el le dezleagă, el le mulge, el le face curat în grajduri. Când simte persoană străină, bivolul se sperie, iar sperietura se poate transforma în furie. Nimeni nu vrea să stea în faţa unui bivol furios, nici măcar leii din Africa…
”De doi ani au plecat toţi în Occident, acolo nu stau cu vitele în soare şi ploaie”
Satul Hulubeşti are în total 500 de capete de bivol. Creşterea unui bivol este asemănătoare cu cea a unei vaci, dacă eliminăm pretenţiile ”dresajului”. Mănâncă lucernă, ovăz, sorg. Vara, cele 500 de bivoliţe sunt scoase la păşune, împreună cu celelalte vite ale satului. Este un adevărat spectacol când vin seara acasă pe drumul principal al satului. Problema proprietarilor de animale din Hulubeşti este că nu mai au văcari. Adică expresia ”s-a supărat văcarul pe sat” nu mai este aici o glumă la adresa văcarului, ci o realitate dureroasă a sătenilor.
”Erau de etnie romă şi de doi ani au plecat toţi în Occident. Acolo pot trăi mai uşor, pe mai mulţi bani, fără să stea cu vitele în soare sau ploaie”, spune Paul Militaru. În aceste condiţii, ”dresorii” de bivoli duc cu rândul animalele la păşune. Adică au o muncă în plus. În paranteză trebuie menţionat că vacarii din Ardeal nu mai acceptă acum să ducă vitele la păscut fără optzeci de lei pe zi, plus mâncare şi băutură.
În 1987, România avea rasă proprie de bivol
România şi-a omologat rasa Bivolul Românesc încă din 1987 – denumirea exactă fiind: Rasa de bubaline românească. Dar, de la 600.000 de capete în anul 1989, şeptelul a ajuns la doar 65.000 în anul 2008.
”Problema noastră este că bivolul românesc nu a mai fost ameliorat genetic. Prin intermediul unui medic veterinar, am montat artificial o bivoliţă, în februarie, cu material din Serbia. Acolo este o rasă mai robustă, care dă mai mult lapte, iar perioada de lactaţie este mai lungă. Ghinionul meu a fost că toate bivoliţele mi-au fătat băieţi. Nu ştiu ce să mai fac”, se plânge ”dresorul” Militaru. Ameliorarea genetică este foarte importantă pentru a se putea ajunge la mulsul mecanizat şi eficientizarea afacerii, printre altele.
Afacerea în sine necesită un număr mare de bivoli şi teren agricol suficient de mare ca să poată furaja întreaga fermă. Nu este eficient să cumperi furaje. Desigur, este nevoie, implicit, şi de utilaje agricole.
”Suntem ultima generaţie de mici fermieri crescători de bivoli”
Este adevărat că bivoliţa dă mai puţin lapte decât vaca, dar este mult mai gras şi nu are colesterol, iar în schimb are multe vitamine şi minerale. Este recomandat de nutriţionişti ca fiind mult mai sănătos decât cel de capră sau de vacă. Nu doar laptele, ci şi carnea de bivol este foarte bună.
”Noi nu am avut vacanţă din tinereţe. Dacă vrei să creşti bivoli, să ai gospodărie, atunci trebuie să te ocupi de agricultură şi zootehnie zi de zi, de la ora 05.00 până apune soarele. Din acest punct de vedere, cred că noi suntem ultima generaţie de mici fermieri crescători de bivoli. După, noi, tradiţia se va pierde. Generaţiile tinere sunt cu internetul, nu cu lopata…”, mai spune Paul Militaru.