Nuntă de dincolo de viaţă

Unei familii de oameni cumsecade din Ploieşti i-a fost dat să trăiască, după revoluţia din 1989 o minune. De fapt, mai multe, înlănţuite într-una singură, îngemănate, întretăiate. Aşa cum numai Dumnezeu ştie, cu aceia pe care îi iubeşte, să facă. Mai jos, în exclusivitate, o poveste cutremurătoare, fantastică, dar dureros, cumplit de reală.

 

În căutarea timpului pierdut

Nu cităm din Proust, aşa au stat lucrurile în povestea de faţă. O poveste pe care, din păcate, nu ne-o spune, cum ar fi firesc, chiar protagonistul ei. Nu poate să ne-o spună, deşi poate ar fi încântat s-o facă. Nu are cum, căci de acolo de unde este, unde a ajuns fără să aibă vreo vină, nu mai poate să-şi strige povestea. Cuvintele nu-i mai răzbat până la noi, cei care acum vorbim despre el… Comisarul Moldovan, aşa i se spunea lui Marian Moldoveanu din Ploieşti – tânărul despre care vorbim în aceste rânduri – cât a fost elev. Toţi colegii şi toţi prietenii aşa îl alintau. Avea prestanţă de comisar din filmele lui Nicolaescu, avea clasă, avea aplomb, avea stil. Era vesel, bun, isteţ. Din clasa I şi până când a terminat liceul la seral, numai şef de clasă a fost. Toţi profesorii îl apreciau, toţi elevii îl iubeau. Nu era nimeni care să-l invidieze, nimeni care să-l duşmănească, nimeni care să-i vrea răul, nici măcar să gândească rău despre el. Băiatul ăsta trăia fiecare clipă cu pasiune. Cu vervă. Cu extaz. Ca să-i ajungă pentru şapte vieţi. De parcă se temea că nu poate să înmagazineze tot. Să cuprindă tot. Să aibă tot. De parcă presimţea că timpul nu va avea răbdare cu el până la adânci bătrăneţi. Citea mult – tot ce-i pica în mână – cât au citit alţii toată viaţa, făcea excursii după excursii, plăcându-i deopotrivă muntele şi marea, a scris câteva scenarii de film, care din păcate, n-au mai apucat niciodată să fie puse în scenă. Îi plăcea, aşa cum se destăinuiesc ca într-o ultimă spovedanie părinţii lui, să facă totul perfect. Se îmbrăca mereu cu gust, căci, zicea, nu se poate să meargă pe stradă oricum şi nu vrea să oripileze trecătorii cu haine care nu-i vin bine sau anapoda croite, învăţa cu patimă şi temeinicie pentru fiecare materie, spunând că nu poate să-i împroaşte cu noroi pe ceilalţi, cu neştiinţa sa, îşi ajuta, după puteri, părinţii la treburile casei, intervenea dacă vreun băiat se obrăznicea în relaţia cu vreo fată, ajuta bătrânele din cartier să care sacoşele cu cartofi şi varză, îl trimitea pe fratele lui mai mic, Dragoş, să se spele pe dinţi, dacă acesta seara, obosit peste poate, uita sau nu voia s-o facă. Şi a plecat, când i-a venit timpul, ca tuturor băieţilor de dinainte de 1989, la armată…

Ciuruit de gloanţe

Condeiul jurnalistului aici se îndoaie, gata să se rupă. Ca şi cum o mână nevăzută stă gata să-l facă fărâme. Nu mai poate continua cu detaşare să relateze povestea începută. Şi cedez altcuiva responsabilitatea aceasta. Ca să înnoade firul sfârtecat cum ştie mai bine. Şi, la drept vorbind, ştie cel mai bine. „Era un copil cum nu e altul de cuminte şi de deştept, povesteşte Silvia Moldoveanu, mama lui Marian. Acesta e şi motivul pentru care, în armată, la unitatea militară de pe Şoseaua Olteniţei fiind încorporat, a fost făcut furierul comandantului. În noaptea de 22 decembrie a anului 1989 a trebuit să se ducă la Ministerul Apărării Naţionale să transmită ceva. Când s-a întors, se pare că în unitate schimbaseră parola şi el n-a mai ştiut-o. A fost, poate, confundat. A fost, zicem şi noi, harababură, ca peste tot, în Bucureşti, în zilele acelea. Avem doar bănuieli. Suspiciuni. Angoase. Gânduri. Nimic concret, însă. Cert este doar că s-a tras. În el… În băiatul cuminte al mamei… În comisarul drept şi neîndoit al mamei… A fost lovit în cap, în tâmpla dreaptă şi glonţul a ricoşat pe la gât şi prin gură. Apoi, probabil că a fost ţinut şi împuşcat în piept şi în braţe. Cu multe, multe gloanţe… Cât pentru un război întreg. S-a tras de aproape, de foarte aproape. De parcă respectivii, cei care au tras, se temeau că nu moare şi voiau să se asigure cu orice preţ că acest lucru se întâmplă. Sau ca şi cum, în nebunia aceea nu mai conta că suntem cu toţii oameni în faţa lui Dumnezeu. Da, cu ură, cu patimă, cu nebunie s-a tras… Ca să nu mai rămână nimic din el…” Vocea mamei se stinge, ca sfârşită şi ea de glonţ ucigaş, slobozit din armă criminală. Ştiu că nu mai are putere să continue. Ştiu că durerea a potopit-o pe femeia din faţa mea ca Dunărea Rastul, cu câţiva ani în urmă. Ştiu că rana neînchisă de atâta amar de ani sângerează din nou. „Să scuzaţi lacrimile mele de mamă, spune femeia, în timp ce potopul din ochi curge avan către inima ei. Mereu cred că nu mai am lacrimi să plâng, şi mereu plâng când povestesc despre el. Şi să revin. Să vă spun mai departe povestea. Noi, familia, nu am putut să intrăm în Bucureşti, să ajungem la el. L-am înmormântat abia pe 30 decembrie, la Cimitirul Bolovani, din Ploieşti. Apoi, în ianuarie am fost chemaţi la Procuratură să spunem, culmea, cum a murit băiatul nostru, în ce condiţii, cum trăia, a avut relaţii cu străinii, prin ce cercuri se învârtea. Am fost cercetaţi ca nişte vinovaţi, ca şi cum noi am fi tras glonţ după glonţ în băiatul nostru. Mai ales soţul a avut de pătimit din pricina asta, că el era chemat cel mai mult şi purtat pe drumuri”.

 

Cea dintâi minune

Da, ironia cine mai ştie cui… Hilarul, dacă n-ar fi extrem de dramatic, acelor vremi… „Pe urmă – continuă mama – ne-a fost dat să trăim deopotrivă trei mari minuni. Una mai mare ca alta. Toate, în fond, deosebite. Mâna lui Dumnezeu în toate! Să ne lăsaţi, mie şi soţului meu, permisiunea să povestim. Acum numai asta mai putem să facem: să vorbim despre Marian, să ne amintim cum era, ce făcea, ce zicea. Nu-l mai avem pe el, ca să umple golul. Am fost toţi din familie şocaţi, cutremuraţi, terminaţi după cumplita tragedie. Îl dusesem la groapă pe unul de-al nostru. Şi ce tânăr fusese! Şi ce soartă avusese! Nu ne mai dezlipeam de cimitir. Dragoş, băiatul cel mic, a rămas atunci cu unele sensibilităţi. Îl păzeam ca pe Sfântul Duh şi pe el. Şi, dintr-o dată, la scurtă vreme de la trecerea în nefiinţă a fratelui, deşi până atunci nu semănase cu Marian la trăsături, la mimică, la caracter, la nimic, a început să ia chipul lui. Vecinii îmi spuneau miraţi, speriaţi, în alertă, că l-au văzut pe Marian mergând spre casă şi au vrut să-l strige. Într-atât începuseră să semene băieţii mei. Parcă voia Dumnezeu să ne consoleze de pierderea grea prin care trecusem. Dragoş era Dragoş, dar parcă era şi Marian. Doi băieţi într-unul, dacă pot să spun, fără urmă de maliţiozitate, aşa. Erau dintr-o dată două entităţi într-o singură persoană.

Ne uitam la Dragoş şi îl vedeam pe Marian. Şi pe Marian.

Am înţeles că se întâmplase un miracol. Nu ştiu de ce ni-l trimisese Dumnezeu, dar ni-l trimisese cum nu se poate mai bine şi mai adecvat. La timp. În cel mai potrivit moment. Cât să nu o luăm razna cu toţii. Şi ne-a fost, deşi poate părea de necrezut, mai uşor să mergem mai departe”.

Fata mea…

Ascult copleşită, la rându-mi. Da, Dumnezeu, când vrea, înfăptuieşte, cu preţul de a da pământul cu fundul în sus, minuni. Ştiu, însă, pentru că femeia mi-a spus din capul locului, că povestea este departe de a fi terminată. Că şirul minunilor, într-un mod aparte şi poate de neînţeles, a mai curs încă. Iată că am dreptate: „Dar asta n-a fost tot. La scurtă vreme de la înmormântarea lui Marian, fără să vreau şi fără să ştiu, când m-am aşteptat mai puţin ca niciodată, am rămas însărcinată. Fusesem, eu şi soţul, binecuvântaţi. Cu atât mai mult, cu cât cu Dragoş făcusem tratament serios ca să rămân gravidă şi să ţin sarcina. Mult tratament… Că nu voiam să rămân – parcă presimţeam braţele nenorocirii asupra noastră – cu un singur copil. Dar întorcându-mă la ultima sarcină, cea de după înmormântare, am născut o fetiţă. Se numeşte Iuliana Mariana. Întâi, am numit-o doar Iuliana, dar semăna foarte mult cu Marian şi Dragoş a propus să-i punem şi numele fratelui. Are aceleaşi trăsături, acelaşi caracter cu Marian, zâmbesc amândoi la fel, merg la fel, sunt la fel de ambiţioşi. Până şi la talpa de la picioare seamănă fata cu el. Am pierdut un fiu deosebit, dar am primit o fiică pe măsură. Şi Dumnezeu ne-a ajutat astfel să mergem mai departe. Ne-a întărit. Ne-a dat forţă. Pare de necrezut ca o mamă să supravieţuiască morţii copilului ei, dar aşa se întâmplă. De când e lumea lume. Eu credeam că mor. Că nu mai scap. Că nu mai am zile. Voiam să se deschidă groapa aceea hidoasă, în care îl băgasem pe băiatul meu, ca să mă înghită şi pe mine. Să fim amândoi acolo. Sau să rămân doar eu şi el să iasă, că era tânăr şi avea atât de multe lucruri în faţă de făcut. Dar nu s-a întâmplat aşa. L-am plâns, am suferit, m-am chinuit, dar n-am murit. Nu se moare aşa. Şi fetiţa noastră a umplut în fiecare clipă golul lăsat de băiatul nostru. S-a întrupat din lacrimi şi a devenit fericirea noastră. Nu mai eram chiar foarte tineri când am făcut-o, de aia zic că asta e cea de-a doua minune pe care ne-a dat-o, în mărinimia Lui, Dumnezeu”.

„Ce-ar fi să mor şi eu?”

Aţi citit subtitlul şi v-aţi pus pe gânduri. Cine? De ce să moară? Cum? Tot mama, năpădită de amintiri şi emoţii, poate să dea răspunsul: „Şi mai trebuie să vă spunem un fapt cutremurător. De, cu adevărat, poveste. De neimaginat. Şi, totuşi, aşa de adevărat şi de real ca noi, cei de faţă. Căci, fără acesta, povestea ar fi incompletă, searbădă şi inexactă. Exista, undeva în cartierul Malul Roşu din Ploieşti, nu foarte departe de Vestul nostru, o fată, Emilia Găvan. Nu ştiam, la momentul morţii lui Marian, de ea. Am aflat mai târziu, la cimitir. Trebuie spus că, despre băiatul nostru s-a făcut vâlvă atunci, că a murit la revoluţie. Emilia, totuşi, nu a ştiut de moartea lui. Avea în jur de 18 ani la vremea aceea şi nu era grija ei cea mai mare să urmărească ştirile şi evenimentele de la televizor. Nici să se ducă pe la depuneri de coroane ale oficialităţilor. I-a spus în ziua în care a fost înmormântat, mama ei. Ca pe un fapt divers. Ca pe un lucru despre care nu bănuia că are însemnătate. Fata vorbea la telefon şi a scăpat telefonul din mână. A început, brusc, să plângă, să jelească, de se cutremurau pereţii de focul ei. Mama ei a întrebat-o ce s-a întâmplat. Nu înţelegea. Şi, printre lacrimi, zguduită de plâns, fata i-a zis: <<Doamne, ce băiat era Marian! De ce a trebuit să moară? Ce-ar fi să mor şi eu, mamă, la revoluţia asta care pare să nu se mai termine, sau în zilele următoare, pur şi simplu? Căci altfel, nu se poate…>>. Vorbele ei sunau aiurea, macabru, a prevestire. Dar părea greu să crezi că o fată de vârsta ei, care are toată viaţa înainte, poate, aşa netam, nesam, să moară”.

Vis…

Cine nu ştie că viaţa asta are, de fapt, cel mai adesea, drum îmbârligat şi cotit, de neînţeles, pentru noi, care urmăm drumul? Mai aveţi un bob zăbavă de răbdare şi veţi afla toată povestea cu care v-am tentat… „Pe 13 ianuarie, 1990, Emilia a fost lovită de o maşină, la puţină distanţă de blocul unde locuim noi, şi a murit pe loc. N-am ştiut, cum spuneam, nimic din toate acestea. Eu aveam oful meu, supărarea mea, focul meu. La cimitir, într-o zi, s-a apropiat de mine o femeie. Era la fel de încercănată şi de distrusă ca mine. La fel jelise, la fel suferea. Mi-a spus că o are pe fiica ei îngropată acolo şi că a avut un vis. Se făcea că Emilia, fata îngropată, se afla într-o cabană de la munte cu un băiat roşcovan, al cărui chip i-a rămas scrijelit pe retină. Ea nu-l cunoştea, dar fiica ei era fericită acolo, cu băiatul acela. Beau amândoi lapte şi mâncau sarmale cu muştar. Făceau planuri despre o vilă cu scară interioară, în care să locuiască amândoi. Tânărul acela avea mustăcioară şi era îmbrăcat cu un costum de haine crem. Şi, cum ea, femeia aceea, care mi se destăinuia, nu înţelegea, fata şi băiatul deopotrivă i-au spus să vină în ziua cutare la cimitir, să caute în Cimitirul Eroilor din cadrul Cimitirului Bolovani, o femeie îndoliată şi să-i vorbească, să-i povestească ce visase şi să fie bune prietene. Am fost şocată, când am auzit. Marian aşa mânca sarmalele, cu muştar. Numai pe el îl ştiu că mânca astfel. Pe el îl îngropasem cu un astfel de costum de haine, crem. Şi, da, el făcea mereu planuri despre o vilă cu scară interioară, în care să locuiască, după ce va termina armata şi-şi va face propria familie. Cutremurată cum eram, i-am arătat femeii care îmi vorbise fotografia lui Marian de pe cruce. A fost momentul să fie ea şocată: chipul de la mormânt era unul şi acelaşi cu cel din vis. Am plâns amândouă şi-am înţeles că ei, copiii noştri, fuseseră, printr-o forţă dincolo de puterea noastră de înţelegere, predestinaţi să fie unul al altuia. Probabil că, dacă ar fi trăit, s-ar fi căsătorit”.

Destin

Ce ar mai fi de spus? Să vedem: „Am aflat de la mama Emiliei că ei doi s-au cunoscut când a avut Marian examenul de bacalaureat şi, mai apoi, la banchetul de terminare a liceului, s-au regăsit. Şi cele povestite mai sus, tot aşa le-am aflat. Nu au fost, propriu zis, prieteni, iubiţi, logodnici – n-au apucat – dar au discutat, au râs împreună, au dezbătut fel de fel de subiecte, şi, poate au dansat împreună, poate s-au sărutat, poate au pus la cale să facă unele lucruri împreună… Din nefericire, n-au putut să le facă şi să fie împreună pe lumea aceasta, printre noi. Soarta a făcut să se reîntâlnească într-o altă lume, într-o altă dimensiune, într-un alt spaţiu şi să fie alături. Din păcate, pe lumea cealaltă…”

La fel…

„Am mai auzit despre astfel situaţii, spune mama, ca pentru sine mai mult, decât pentru urechile mele de jurnalist. Un băiat, care la fel, cunoscuse o fată, a murit electrocutat şi având un icter netratabil. Fata a murit după ce-a murit el. Mama lui a visat că trebuie să fie într-o zi la uliţa cu cimitirul, ca să-i trimită printr-o fată, papionul pe care uitase să i-l pună la gât, când îl îngropase cu haine de ginerică. Era fata care ar fi trebuit, probabil să fie soţia lui. Aşa şi în cazul nostru”.

Amândoi

„Mama Emiliei mi-a dat o poză cu fata şi i-am pus pe amândoi, pe Emilia şi Marian într-o singură fotografie. Acum, poza e la loc de cinste, în vitrină. Mă uit la ea şi vorbesc cu cei doi, ca şi cum ar fi de faţă. Ai zice că sunt nebună. Ne-am fi înţeles bine, Emilia şi cu mine. Sunt convinsă de asta. Dar, aşa a fost să fie. Cu Revoluţia asta şi cu viaţa, în general. Ca atâtea suflete tinere, printre care şi ei doi, să-şi frângă aripile înainte de a apuca să zboare către lume”.

Umilinţă

Tatăl lui Marian, aflat alături, dă aprobator din cap şi completează: „Urmaşii eroilor martiri, ai acestor copii, mulţi dintre ei, care au murit pentru libertate, pentru o viaţă mai bună, sunt trataţi azi cu indiferenţă şi răceală, purtaţi pe drumuri zile şi luni întregi, pentru un act, nebăgaţi în seamă. Asta e societatea pe care ei au vrut s-o schimbe. Veteranii de război, umiliţi şi ei, sunt, totuşi, mai apreciaţi ca noi”.

Ce ar mai putea să adauge la toate acestea bietul condeier? Totul, absolut totul, ar fi de prisos… Doar că, în numerele viitoare, în deplină exclusivitate, vom mai prezenta şi alte poveşti ale celor care, în1989, la evenimentele de atunci, au plătit cu viaţa. Căci, deşi la Ploieşti şi în Prahova nu s-a tras în zilele Revoluţiei, au murit 16 oameni…