Epoca post-Război Rece a început, la începutul anilor 1990, cu viziuni ale păcii globale. Se încheie, trei decenii mai târziu, cu riscuri crescânde de război global. Astăzi, Europa se confruntă cu cel mai devastator conflict militar din ultimele generații. O luptă brutală între Israel și Hamas seamănă violență și instabilitate în Orientul Mijlociu. Asia de Est, din fericire, nu este în război. Dar nici nu este tocmai pașnică, având în vedere că Beijingul își constrânge vecinii și acumulează putere militară într-un ritm istoric.
Dacă mulți nu își dau seama cât de aproape este lumea de a fi devastată de conflicte aprige, interconectate, poate că asta e din cauza faptului că au uitat cum a apărut ultimul război global.
Când americanii se gândesc la războiul global, se gândesc în mod obișnuit la cel de-Al Doilea Război Mondial – sau la partea de război care a început cu lovitura Japoniei asupra Pearl Harbor în decembrie 1941. După acel atac și declarația ulterioară de război a lui Adolf Hitler împotriva Statelor Unite, conflictul a fost o luptă unică, atotcuprinzătoare, între alianțele rivale pe un câmp de luptă global. Dar cel de-Al Doilea Război Mondial a început ca un trio de concursuri liber conectate pentru primatul în regiuni cheie, care se întind de la Europa la Asia-Pacific – concursuri care în cele din urmă au atins punctul culminant și s-au unit în moduri consumatoare la nivel global. Istoria acestei perioade dezvăluie aspectele mai întunecate ale interdependenței strategice într-o lume sfâșiată de război. De asemenea, ilustrează paralele incomode cu situația cu care se confruntă Washingtonul în prezent.
Statele Unite nu se confruntă cu o alianță oficială de adversari, așa cum a fost cazul cândva în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Probabil că nu va vedea o reluare a unui scenariu în care puterile autocratice cuceresc zone uriașe din Eurasia și regiunile sale litorale. Cu toate acestea, având în vedere că războaiele din Europa de Est și Orientul Mijlociu fac deja furori și legăturile dintre statele revizioniste devin mai pronunțate, tot ce ar fi nevoie este o ciocnire în Pacificul de Vest contestat pentru a crea un alt scenariu îngrozitor – unul în care lupte regionale intense, interconectate, copleșesc sistemul internaţional şi creează o criză de securitate globală, nemaivăzută din 1945. O lume aflată în pericol ar putea deveni o lume în război. Și Statele Unite nu sunt nici pe departe pregătite pentru provocare.
Război și amintire
Amintirile americane din Al Doilea Război Mondial sunt marcate de două aspecte unice ale experienței SUA. În primul rând, Statele Unite au intrat în război foarte târziu – la mai bine de doi ani după ce Hitler a zguduit Europa prin invadarea Poloniei și la mai bine de patru ani după ce Japonia a inițiat Războiul Pacificului prin invadarea Chinei. În al doilea rând, Statele Unite s-au alăturat luptei în ambele teatre simultan. Al Doilea Război Mondial a fost astfel globalizat din momentul în care Statele Unite au intrat în el; din decembrie 1941 încolo, conflictul a prezentat o coaliție multicontinentală, Aliații, care a luptat cu o altă coaliție multicontinentală, Axa, pe mai multe fronturi. (Excepția a fost că Uniunea Sovietică a rămas în pace cu Japonia din 1941 până în 1945.) Acesta a fost un război mondial în sensul său cel mai deplin și cuprinzător. Cu toate acestea, cel mai teribil conflict din istorie nu a început așa.
Al Doilea Război Mondial a fost agregarea a trei crize regionale: dezastrul Japoniei în China și Asia-Pacific; Pretențiile imperiale ale Italiei în Africa și în Marea Mediterană; și forța Germaniei pentru hegemonie în Europa și nu numai. Într-un fel, aceste crize au fost întotdeauna legate între ele. Fiecare a fost opera unui regim autocratic cu înclinație spre constrângere și violență. Fiecare a implicat un pas către dominație într-o regiune semnificativă la nivel global. Fiecare a contribuit la ceea ce președintele SUA Franklin Roosevelt, în 1937, a numit o „epidemie de nelegiuire mondială” care se răspândește. Chiar și așa, acesta nu a fost un mega-conflict integrat de la început, subliniază o analiză Foreign Affairs.
Puterile fasciste au avut inițial puține lucruri în comun, cu excepția guvernării iliberale și a dorinței de a distruge status quo-ul. De fapt, rasismul vicios care a pătruns în ideologia fascistă putea lucra împotriva coeziunii acestui grup. Și deși aceste țări, începând din 1936, aveau să încheie o serie de pacte de securitate suprapuse, până la sfârșitul anilor 1930 au fost la fel de des rivale ca și aliați. Germania lui Hitler și Italia prim-ministrului Benito Mussolini au lucrat în scopuri transversale în crizele din Austria în 1934 și Etiopia în 1935. Până în 1938, Germania sprijinea China în războiul său de supraviețuire împotriva Japoniei; în anul următor, a semnat o alianță tacită cu Uniunea Sovietică, luptând apoi într-un conflict nedeclarat împotriva Tokio în Asia. (Moscova și Tokio au semnat ulterior un pact de neagresiune în aprilie 1941, care a durat până în 1945.) Numai treptat, crizele regionale au fuzionat, iar coalițiile rivale s-au unit, ca urmare a unor factori care ar putea suna familiari astăzi.
În primul rând, oricare ar fi scopurile lor specifice – și uneori conflictuale –, puterile fasciste aveau o asemănare fundamentală de scop. Toate căutau o ordine globală transformată dramatic, în care puterile ignorate să creeze imperii vaste prin tactici brutale – și în care regimurile brutale să depășească democrațiile decadente pe care le disprețuiau. „În bătălia dintre democrație și totalitarism”, a declarat ministrul de externe al Japoniei în 1940, „cel din urmă… . . fără îndoială, va câștiga și va controla lumea.” A existat o solidaritate geopolitică și ideologică de bază între autocrațiile lumii, care le-a împins mai aproape de-a lungul timpului.
În al doilea rând, lumea a dezvoltat o formă perversă de interdependență, pentru că instabilitatea într-o regiune a exacerbat instabilitatea în alta. Prin umilirea Ligii Națiunilor și arătând că agresiunea ar putea da roade, asaltul Italiei asupra Etiopiei în 1935 a deschis calea pentru remilitarizarea Renaniei de către Hitler în 1936. Germania a mers mai departe apoi în 1940 zdrobind Franța, împingând Regatul Unit la marginea prăpastiei și creând o oprtunitate de aur pentru expansiunea japoneză în Asia de Sud-Est. Tacticile particulare au migrat de asemenea de la teatru la teatru; utilizarea terorii din aer de către forțele italiene din Etiopia, de exemplu, a prefigurat utilizarea acesteia de către forțele germane în Spania și forțele japoneze în China. Nu în ultimul rând, numărul mare de provocări la adresa ordinii existente i-a dezorientat și i-a slăbit pe apărătorii săi: Regatul Unit a trebuit să trateze cu atenție cu Hitler în crizele din Austria și Cehoslovacia în 1938, pentru că Japonia amenința ținuturile imperiale din Asia, iar liniile sale de salvare mediteraneene erau vulnerabile în fața Italiei.
Acești doi factori au contribuit la un al treilea, și anume că programele de agresiune extremă au polarizat lumea și au împărțit-o în tabere rivale. La sfârșitul anilor 1930, Germania și Italia s-au unit pentru protecție reciprocă împotriva democrațiilor occidentale. În 1940, Japonia s-a alăturat, în speranța de a descuraja Statele Unite să interfereze cu expansiunea sa în Asia. Prin programe multiple, care se consolidează reciproc, ale revizionismului regional, cele trei țări au declarat că vor crea o „nouă ordine a lucrurilor” în lume.
Acest nou Pact Tripartit nu l-a descurajat în cele din urmă pe Roosevelt, dar l-a convins, așa cum a scris el în 1941, că „ostilitățile din Europa, Africa și Asia sunt toate părți ale unui singur conflict mondial”. Într-adevăr, pe măsură ce Axa s-a unit și agresiunea s-a intensificat, ea a forțat treptat o gamă largă de țări într-o alianță rivală dedicată obținerii acestor proiecte. Când Japonia a atacat Pearl Harbor și Hitler a declarat război Washingtonului, au adus Statele Unite în conflicte în Europa și Pacific – și au transformat acele ciocniri regionale într-o luptă globală.
Paralele cu prezentul
Paralelele dintre această epocă anterioară și prezent sunt izbitoare. Astăzi, la fel ca în anii 1930, sistemul internațional se confruntă cu trei provocări regionale ascuțite. China acumulează rapid putere militară ca parte a campaniei sale de ejectare a Statelor Unite din Pacificul de Vest – și, poate, de a deveni puterea preeminentă a lumii. Războiul Rusiei în Ucraina este piesa centrală a efortului Moscovei de lungă durată de a recâștiga primatul în Europa de Est și în fostul spațiu sovietic. În Orientul Mijlociu, Iranul și grupul său de împuterniciți – Hamas, Hezbollah, Houthi și mulți alții – duc o luptă sângeroasă pentru dominația regională împotriva Israelului, monarhiilor din Golf și Statelor Unite. Încă o dată, punctele comune fundamentale care leagă statele revizioniste sunt guvernarea autocratică și nemulțumirea geopolitică; în acest caz, dorința de a încălca un ordin condus de SUA care îi privează de măreția pe care și-o doresc. Beijingul, Moscova și Teheranul sunt noile puteri „nu au”, care luptă împotriva „deținătorilor”: Washingtonul și aliații săi.
Două dintre aceste provocări au devenit deja fierbinți. Războiul din Ucraina este, de asemenea, un concurs vicios de procură între Rusia și Occident; Președintele Rusiei, Vladimir Putin, se pregătește pentru o luptă lungă, măcinată, care ar putea dura ani de zile. Atacul Hamas asupra Israelului din octombrie anul trecut – activat, dacă nu chiar binecuvântat în mod explicit, de Teheran – a declanșat un conflict intens care creează o răspândire violentă în acea regiune vitală. Iranul, între timp, se îndreaptă spre arme nucleare, care ar putea să alimenteze revizionismul regional. În vestul Pacificului și în Asia continentală, China se bazează încă mai mult pe constrângere, nu pe război. Dar, pe măsură ce echilibrul militar se schimbă în locuri sensibile, cum ar fi strâmtoarea Taiwan sau Marea Chinei de Sud, Beijingul va avea opțiuni mai bune – și poate un apetit mai mare – pentru agresiune.
La fel ca în anii 1930, puterile revizioniste nu au întotdeauna aceleași viziuni. Rusia și China caută ambele preeminență în Asia Centrală. De asemenea, împing în Orientul Mijlociu, în moduri care uneori trec peste interesele Iranului acolo. Dacă revizioniștii își împing în cele din urmă inamicul comun, Statele Unite, din Eurasia, ar putea ajunge să se lupte între ei pentru pradă – la fel cum puterile Axei, dacă și-ar fi învins cumva rivalii, cu siguranță s-ar fi întors una împotriva celeilalte. Cu toate acestea, deocamdată, legăturile dintre puterile revizioniste sunt înfloritoare, iar conflictele regionale din Eurasia devin din ce în ce mai strâns legate între ele.
Rusia și China se apropie prin parteneriatul lor strategic „fără limite”, care include vânzări de arme, aprofundarea cooperării tehnologice de apărare și manifestări de solidaritate geopolitică, cum ar fi exerciții militare în punctele fierbinți la nivel mondial. Și așa cum pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 a permis odată Germaniei și Uniunii Sovietice să se dezvolte prin Europa de Est fără a risca conflicte între ele, parteneriatul chino-rus a pacificat ceea ce a fost odată cea mai militarizată graniță a lumii și a permis ambelor țări să se concentreze pe concursurile lor cu Washingtonul și prietenii săi. Mai recent, războiul din Ucraina a sporit și alte relații eurasiatice — între Rusia și Iran, și Rusia și Coreea de Nord — în același timp intensificând și împletind provocările pe care le prezintă revizioniștii respectivi.
Dronele, muniția de artilerie și rachetele balistice furnizate de Teheran și Phenian – împreună cu ajutorul economic oferit de Beijing – au susținut Moscova în conflictul său împotriva Kievului și a susținătorilor săi occidentali. În schimb, Moscova pare să transfere tehnologie militară și know-how mai sensibile: vânzarea aeronavelor avansate Iranului, ajutorul pentru programele avansate de arme ale Coreei de Nord, poate chiar ajutând China să-și construiască submarinul de atac de generația următoare. Alte lupte regionale dezvăluie o dinamică similară. În Orientul Mijlociu, Hamas luptă cu Israelul cu arme chineze, ruse, iraniene și nord-coreene pe care le acumulează de ani de zile. Din 7 octombrie, Putin a declarat că conflictele din Ucraina și Orientul Mijlociu fac parte dintr-o luptă unică, mai mare, care „va decide soarta Rusiei și a întregii lumi”. Și într-un alt ecou al trecutului, tensiunile din teatrele cheie ale Eurasiei împuținează resursele SUA, obligând superputerea să se confrunte cu mai multe dileme în același timp. Puterile revizioniste se ajută reciproc pur și simplu făcând propriile lor lucruri.
O diferență crucială între anii 1930 și astăzi este amploarea revizionismului. Oricât de răi sunt Putin și ayatollahul iranian Ali Khamenei, ei nu au devorat bucăți uriașe din regiuni cruciale. O altă diferență crucială este că Asia de Est se bucură încă de o pace slabă. Dar, având în vedere că oficialii americani avertizează că China ar putea deveni mai beligerantă pe măsură ce capacitățile sale se maturizează – poate odată cu a doua jumătate a acestui deceniu – merită să ne gândim la ce s-ar întâmpla dacă acea regiune ar erupe.
Un astfel de conflict ar fi catastrofal din mai multe puncte de vedere. Agresiunea chineză împotriva Taiwanului ar putea declanșa un război cu Statele Unite, punând cele două cele mai puternice armate ale lumii – și cele două arsenale nucleare ale acestora – una împotriva celeilalte. Ar distruge comerțul global în moduri care fac ca dislocările provocate de războaiele din Ucraina și Gaza să pară banale. Ar polariza și mai mult politica globală, pe măsură ce Statele Unite ar încerca să unească lumea democratică împotriva agresiunii chineze, împingând Beijingul într-o îmbrățișare mai strânsă cu Rusia și alte puteri autocrate.
Cel mai critic, dacă este combinat cu conflicte în desfășurare în altă parte, un război în Asia de Est ar putea crea o situație cum nu a mai fost din anii 1940, în care toate cele trei regiuni cheie ale Eurasiei sunt în flăcări de violență pe scară largă simultan. Acesta ar putea să nu devină un singur război mondial atotcuprinzător. Dar ar crea o lume afectată de război, pentru că Statele Unite și alți apărători ai ordinii existente s-ar confrunta cu multiple conflicte interconectate, care s-ar întinde pe unele dintre cele mai importante terenuri strategice de pe Pământ.
Furtuni simultane
Există o mulțime de motive pentru care acest scenariu s-ar putea să nu se întâmple. Asia de Est ar putea rămâne în pace, pentru că Statele Unite și China au stimulente imense pentru a evita un război oribil. Luptele din Ucraina și Orientul Mijlociu ar putea înceta. Dar să ne gândim la scenariul de coșmar este încă util, deoarece lumea ar putea fi la o criză gestionată greșit de conflictul eurasiatic omniprezent – și pentru că Statele Unite sunt atât de nepregătite pentru această eventualitate.
În acest moment, Statele Unite se străduiesc să sprijine Israelul și Ucraina simultan. Cererile acestor două războaie – lupte în care Washingtonul nu este încă un combatant principal – extind capacitățile SUA în domenii precum artileria și apărarea antirachetă. Desfășurările în apele din Orientul Mijlociu, menite să descurajeze Iranul și să mențină deschise căile maritime critice, impun resursele marinei americane. Atacurile împotriva țintelor Houthi din Yemen consumă bunuri, cum ar fi rachetele Tomahawk, care ar fi la un nivel superior într-un conflict dintre SUA și China. Toate acestea sunt simptome ale unei probleme mai mari: capacitățile în scădere ale armatei americane în raport cu numeroasele sale provocări interconectate.
În anii 2010, Pentagonul s-a îndepărtat treptat de o strategie militară menită să învingă doi adversari de stat în același timp, optând în schimb pentru o strategie pentru un singur război care vizează înfrângerea unui singur rival de mare putere, China, într-o luptă de mare intensitate. Într-un fel, acesta a fost un răspuns logic la cerințele extreme pe care le-ar presupune un astfel de conflict. Dar, de asemenea, a lăsat Pentagonul prost echipat pentru o lume în care o combinație de mari puteri ostile și amenințări regionale grave amenință mai multe teatre simultan. De asemenea, poate, a încurajat adversarii americani mai agresivi, cum ar fi Rusia și Iranul, care realizează cu siguranță că o superputere suprasolicitată – cu o armată disperată să se concentreze asupra Chinei – are o capacitate limitată de a răspunde la alte probleme.
Statele Unite nu erau pregătite pentru războiul global în 1941, dar în cele din urmă au prevalat printr-o mobilizare mondială a puterii militare și industriale. Președintele Joe Biden a evocat această realizare la sfârșitul anului trecut, spunând că Statele Unite trebuie să fie din nou „arsenalul democrației”. Administrația sa a investit în extinderea producției de muniție de artilerie, rachete cu rază lungă de acțiune și alte arme importante. Dar realitatea dură este că baza industrială de apărare care a câștigat Al Doilea Război Mondial și apoi Războiul Rece nu mai există, ca urmare a subinvestițiilor persistente și declinului mai larg al producției din SUA. Penuria și blocajele sunt omniprezente; Pentagonul a recunoscut recent „lacunele materiale” în capacitatea sa de a „crește rapid producția” într-o criză. Mulți aliați au baze industriale de apărare și mai slabe.
Astfel, Statele Unite ar avea mari dificultăți să se mobilizeze pentru un război în mai multe teatre, sau chiar să se mobilizeze pentru un conflict prelungit într-o singură regiune, păstrând în același timp aliații aprovizionați în altele. S-ar putea să se lupte să genereze magaziile vaste de muniții necesare pentru conflictul dintre marile puteri sau să înlocuiască navele, avioanele și submarinele pierdute în lupte. Cu siguranță ar fi greu să țină pasul cu cel mai puternic rival al său într-un potențial război în Pacificul de Vest; După cum spune un raport al Pentagonului, China este acum „puterea industrială globală în multe domenii – de la construcții navale la minerale esențiale la microelectronică”, ceea ce i-ar putea oferi un avantaj crucial de mobilizare într-un concurs cu Statele Unite. Dacă războiul va cuprinde mai multe teatre din Eurasia, Washingtonul și aliații săi ar putea să nu câștige.
Nu este util să pretindem că există o soluție evidentă, pe termen scurt, pentru aceste probleme. Concentrarea puterii militare a SUA și a atenției strategice în mod covârșitor asupra Asiei, așa cum susțin unii analiști, ar avea un impact asupra conducerii globale americane în orice circumstanțe. Într-o perioadă în care Orientul Mijlociu și Europa sunt deja într-o tulburare atât de profundă, ar putea fi echivalent cu sinuciderea unei superputeri. Dar, deși creșterea dramatică a cheltuielilor militare pentru a reduce riscul global este esențială din punct de vedere strategic, pare inadecvată din punct de vedere politic, cel puțin până când Statele Unite vor suferi un șoc geopolitic mai zguduitor. În orice caz, ar fi nevoie de timp – timp pe care Washingtonul și prietenii săi s-ar putea să nu-l aibă – pentru ca o creștere considerabilă a cheltuielilor de apărare să aibă un efect militar tangibil. Abordarea administrației Biden pare să implice o confuzie în Ucraina și Orientul Mijlociu, făcând doar creșteri marginale, selective ale cheltuielilor militare și pariind că Beijingul nu devine mai belicos – o politică care ar putea funcționa suficient de bine, dar ar putea, de asemenea, să eșueze dezastruos.
Scena internațională s-a întunecat dramatic în ultimii ani. În 2021, administrația Biden putea imagina o relație „stabilă și previzibilă” cu Rusia. În 2023, oficialii americani au considerat că Orientul Mijlociu este mai liniștit decât oricând în acest secol – chiar înainte ca un devastator și destabilizator conflict regional să izbucneasca. Tensiunile dintre SUA și China nu sunt deosebit de febrile în acest moment, dar rivalitatea ascuțită și echilibrul militar în schimbare creează un amestec periculos. Marile catastrofe par adesea de neconceput până când se întâmplă. Pe măsură ce mediul strategic se deteriorează, este timpul să recunoaștem cât de imaginabil a devenit conflictul global.