Ţigancuşa care şi-a uitat copilul într-un mijloc de transport
Ieri, în autobuz, m-am întâlnit cu o veche cunoştiiţă. O ţigăncuşă care, în urmă cu mai mulţi ani, şi-a uitat, în acelaşi autobuz în care ne-am întâlnit şi acum – vorbesc despre numărul acestuia – copilul de câteva săptămâni. Tânăra, pe care mărturisesc că nu mai ştiu cum o cheamă, o fi fiind Garofiţa, Panseluţa, Zambilica, Floricica, Viorica – era ceva floare de grădină – n-avea gând, doamne fereşte, să-şi lase bebele, dar s-a dat la vorbă cu o surată. Cum locurile din autobuz erau libere la ora aceea târzie, ea şi-a pus alături, pe alt scaun, copilaşul. Ca să nu mai stea cu el în braţe, pe de o parte, dar şi ca să poată să gestioneze, pe de alta. Căci, parcă, nu are temei ce spui, când nu dai şi din mâini, ca Ceauşescu pe la congrese. Şi dă-i tăifăsuit pe Panseluţa, Zambilica, sau cum o fi chemând-o, cu piranda cu care era. Tranca, tranca, fleanca, fleanca, preţ de vreo juma’ de oră, până a ajuns autobuzul la capătul traseului. Toată lumea, câtă era în autobuz, s-a grăbit să coboare. Lucru pe care, desigur, l-a făcut şi ţigăncuşa despre care vorbesc. Dimpreună cu surata ei. Dar, v-aţi prins, fără copilaşul lăsat pe scaunul de alături. Abia peste vreun pătrar de ceas s-a dumirit că nu are pruncul şi s-a grăbit, speriată, să-l recupereze. La momentul acela am scris despre întâmplare.
„Numai să beleşti ţiganii ştii…”
Ţiganca a aflat şi, cum nu aş fi crezut, nu mi-a purtat pică. Mi-a zis doar: „ha dreacu’ rumâncă… Dă bine nu scrii dăspre ţigani, numai dă fasole belită vrei să-i faci!” Circulând, uneori, cu acelaşi mijloc de transport, evident că ne-am mai intersectat, ea şi cu mine. Ca repetat la indigo, ţiganca, al cărei copil s-a făcut de acum mărişor, mi-a tot spus: „dă bine nu vrei să scrii dăspre ţigani, vrei doar să-i beleşti…” Ieri, cu zâmbetul ei smălţuit cu aur, mi-a zis cam acelaşi lucru. Şi, pentru prima dată, m-am gândit serios la vorbele ei. În fond, de ce nu? De ce n-am vorbi şi despre ţigani? De ce nu am vorbi despre cei mai buni dintre ei, de ce nu le-am prezenta problemele celor săraci? De ce n-am găsi, aşa cum ţiganca mi-a tot sugerat, şi diamantul din troaca de porci? De ce nu? Aşa că, iniţiem, la cererea Garofiţei, Panseluţei, Zambilicii, o rubrică nouă, cu grad, o vreme, cât găsim subiecte, de permanenţă. Deci, Zambilico, mă bag. Să dai sfoară-n ţară la puradei să vină să-ţi citească. De nu vei fi învăţat chiar tu, între timp, să citeşti şi să ştii cum e cu net-ul şi site-urile. Aşteptăm să ne relataţi şi voi lucruri, întâmplări, fapte, despre şi cu ţigani. Spun ţigani şi nu romi, pentru că, tocmai unul de-al lor mi-a spus asta când am adăstat, tot cu ceva vreme în urmă, că doar sunt ziaristă cu state vechi, la o şatră oprită într-un câmp de lângă Parepa, locul unde Fecioara Maria de la Parepa se stinsese. Şi, cum cred că s-ar cuveni, începem serialul cu şi despre ţigani, cu materialul „Musafir în şatră”, apărut acum câtva timp în „Jurnalul Naţional”. Mâine îl găsiţi la noi pe site. Şi continuăm cu alţi ţigani şi alte întâmplări cu ţigani.