Informația Monicăi Macovei, conform căreia serverele de interceptări ale SRI au costat un miliard de euro a deschis câmpul speculațiilor infinite. Există analiști care pleacă de la această informație ca să afirme că toți cetățenii României pot fi nu numai ascultați, ci și înregistrați în tot ceea ce comunică și stocate toate datele despre ei (riscograma.ro). conform aceleași surse, SRI ar fi miliatarizat, situație unică în NATO (este adevărat, se știe, SRI chiar este militarizat, lucrătorii operativi și presupunem că și cei din birouri au grade militare iar tipul de subordonare este militar, dar e greu de presupus că aceasta este o situație unică în NATO). Apoi, analiștii mai spun că întreaga sa activitate este secretă din oficiu, nu numai informațiile clasificate. Adevărul este că așa a fost contruit cadrul legilativ care descrie și stăpânește organizarea și funcționarea SRI. În anii 90 au fost parlamentari români, în frunte cu Vasile Văcaru (care, între timp, nici nu mai trăiește) care au studiat la Washington modul în care ”cea mai democratică țară din lume” controlează activitatea serviciilor ei de informații. Concluzia cu care au venit atunci parlamentari înapoi în România era că nici nu pot fi și nici n-ar fi strategic să fie controlate de politicieni care astăzi sunt demnitari, mâine sunt civili. Singura modalitate despre care se spunea că poate sta la îndemâna politicienilor, pentru controlul serviciilor secrete, ar fi modul în care se finanțează acestea. Acesta este și motivul pentru care, prin lege, a fost eliminată posibilitatea ca SRI să se finanțeze și din alte surse decât cele bugetare. Prevederea legală care vorbea despre finanțarea din surse extrabugetare a fot eliminată. Ceea ce înseamnă că, în conformitate cu legea românească, în bugetul de venituri și cheltuieli ale SRI, buget care se află, în conformitate cu legea, sub control parlamentar, servere de interceptare în valoare de un miliard de euro ar fi fost ușor de identificat de comisia parlamentară de verificare a activității.

La fel de important de menționat ar fi faptul că acceptarea României în NATO s-a făcut printr-o analiză extrem de amănunțită a actualilor noștri aliați militari asupra modului în care sunt organizate și funcționează serviciile noastre de informații. Dacă ar fi fost ceva în neregulă cu militarizarea SRI – lucru care a avut loc de la început, din 1990 și care n-a fost eliminat prin legea de organizare și funcționare – atunci NATO ar fi avut obiecții majore la aderarea noastră. În perioada 1994 au avut loc baterii de întâlniri, negocieri, cursuri prin care s-a urmărit obținererea interoperabilității între structurile de securitate și cele armate ale NATO, cu ale noastre. Multiplele declarații de recunoaștere a valorii militare românești, coroborate cu misiunile nu numai armate dar și de informații în care România a fost angrenată de-a lungul celor două decenii, de când suntem membri NATO, demonstrează că nu suntem sub standardele aliaților noștri, pe aceste domenii.

Contestatarii SRI vorbesc acum despre faptul că procedura de interceptare a devenit necontrolabilă, începând cu 2008. Până în 2008, fiecare mandat în parte ajungea la furnizorul de servicii care dădea acces SRI doar la numerele vizate. Apoi, operatorii au fost obligați să asigure accesul complet al serviciului la fluxul de date, fără a mai putea vedea exact ce se ascultă și ce nu. Practic, nu există nici un filtru extern care să garanteze că ascultările se limitează la mandate iar cele interne – dacă or fi – sunt strict secrete. Poate că aici ar trebui să intervină controlul parlamentar. Cert este că lupta dintre servicii poate naște victime care să fie de cu totul altă natură decât credem noi: de exemplu, punerea noastră sub controlul unor forțe politice externe țării (în vremuri de patriotism pronunțat, aceste fapte s-ar fi numit trădare națională)!