Sfinţii au fugit din bisericile de la ţară

Există, de o vreme, în satul român un pericol. Mare. Imens. Mai cumplit decât am putea crede, la prima vedere. Şi la a doua. Ţăranii devin, cum n-au făcut-o pe vremea comunismului, atei. Nu mai calcă prin sfântul lăcaş ca să se închine la toţi sfinţii din calendar şi la Dumnezeu Însuşi. Cum făceau odinioară. Cum au făcut mereu. Ca şi cum, din bisericile săteşti, au fugit, unul după altul, toţi îngerii din lume. Şi toţi sfinţii. Sau au fost izgoniţi. Cu pietre. Şi pe pereţi şi în altar nu mai e niciunul. Nu mai e nimeni…

 

O fi una, o fi alta?

Nu ştiu ce se întâmplă. Nu ştiu de ce. Nici până când, din păcate, nu ştiu. Tot ce mă face să mă tem e că, în vremea din urmă, deşi poate sună apocaliptic, bisericile de la ţară rămân, la slujbele de duminică ori la marile sărbători, goale. Adică aproape goale. Mai vin câţiva bătrâni gârbovi, peste care vremea a curs nemilos şi care vor să se împace cu Dumnezeu, înainte de trecerea de dincolo. Sau vreo femeie care are un necaz mare. Ori vreun copil care se pregăteşte de examene grele, pe la oraş. Restul satului nu e pătruns de limba clopotului ce bate şăgalnic, chemând oamenii la slujbă. Nici că, ultima dată când a trecut prin sat, părintele a înfruntat o grămadă de femei şi bărbaţi strânşi la vorbă, pe canapea şi pe şanţ, că se ţin de bârfă, în loc să vină în sfânta biserică, nu-i pasă satului. Nici că în calendar e cruce roşie şi ziua trebuie începută cu semnul crucii şi cu îngenuncherea în casa Domnului. Toate astea, nu ştiu de ce, s-au dus. Parcă s-au certat ţăranii cu Iisus. Şi cu biserica. Şi cu credinţa ortodocsă. Poate pentru că nu mai sunt ţărani în satele româneşti, nu mai vin la biserică. Tineretul a plecat la oraş, după o viaţă mai bună, iar cei care au rămas în sat, au uitat că se trag din Ion şi din Gheorghe care trăiau în sat odinioară. Sau poate pentru că, zile întregi, pe uşa bisericii tronează, naiba ştie de ce, lacătul. E închisă biserica, preotul are, cum spun molcom ţăranii, şi alte afaceri decât să vândă lumânări babelor care vor să aprindă câte una, de sufletul tuturor morţilor, în cimitir. Sau poate pentru că, ţăranii au probleme cu pământul, de aia nu mai vin la biserică. Li l-au luat comuniştii, l-a ţinut Statul atâţia ani şi li l-a dat acuma – mă rog, anii ăştia – Iliescu. Pământul trebuia să fie al lor. Mereu. Dar n-a fost. Şi la ei, cei care mai simţeau pulsul pământului, a ajuns târziu. Mult prea târziu. Şi l-au aşteptat mult prea mult. Când nu mai au bani şi nici putere să-l muncească. Da, când asociaţiile agricole se leagă să facă agricultură modernă, cum cere Statul, şi lor, ţăranilor le dau, cel mai adesea, praful de pe tobă. Când pâinea nu se mai coace în vatră. Când vitele din grajd iau, tot mai mult, calea oborului. Când glasul pământului s-a stins. Sau, cel puţin, ei, ţăranii, nu-l mai aud. Sau poate nu mai vin ţăranii la biserica din sat pentru că popa le cere mereu bani. Azi vrea să refacă picturile din biserică. Mâine vrea să repare turla. Pe urmă, nu ştiu ce clopot aduce ca să bată tic-ticul credinţei în sat la ei. Sau poate nu mai vin la biserică ţăranii pentru că biserica e prea modernă azi. I-au pus cei din consiliul parohial termopane, chiar şi uşa de la intrare, de nu ştii de intri în biserică sau în bancă, au făcut-o din termopan, au dotat sfântul lăcaş cu aer condiţionat, popa ţine slujba de pe CD. Sau poate pentru că nu e în fiecare duminică praznic, nu mai vin ţăranii la biserică. Nimeni nu le împarte un colac, o farfurie, puţină colivă. Ei poate au nevoie de acestea. Ca să-şi amintească de morţi şi de vii. Ca să nu uite că sunt creştinii lui Iisus. Sau poate nu mai ştiu să vorbească ţăranii cu Dumnezeu, în chiar casa Sa. Ei fac semnul crucii când se trezesc dimineaţa, şi când înghit la masa sfântă primul dumicat, şi când seara, sfârşiţi, se aşează la odihnă. Ei ştiu de mulţi ani că Dumnezeu e cu ei, atât cât poate, şi fără să stea la icoane, în biserică. Sau poate ţăranii au obosit să vină la biserică. Şi duminica dimineaţa femeia se odihneşte în timp ce jumuleşte găina pentru ciorbă şi tocană, iar bărbatul în vreme ce ascultă muzică de petrecere şi dă de duşcă o ţuică îngălbenită de vreme. Sau, poate, cine mai ştie, Dumnezeu nu mai are nevoie de talpa ţării. De ţărani. S-o fi emancipat şi El, ca toată lumea. Nu mai are urechi de problemele ţăranilor. Ca şi ăia din Parlament, care sunt lapte şi miere când trebuie să le dai votul şi fiere când ajung acolo. Şi de aceea ţăranii nu mai vin la biserică. Poate că în multe dintre bisericile de la ţară nu mai arde lumina. Nu mai e suflet. Sau ţăranii nu mai ştiu de toate acestea. Nu le mai pasă. De ei şi de rădăcinile din care se trag. Cine ştie de ce nu mai vin ei la biserică? Poate pentru că e momentul să căutăm răspunsuri împreună. Poate că trebuie chemaţi sfinţii din nou în biserici. Şi îngerii. Şi dacă sunt ei, poate vor fi şi ţărani…