Nu ne place să recunoaștem, dar în România de azi degradarea sporește. Dezbaterea publică, instituțiile, educația, performanțele sportive, motivația sunt atinse. În justiției, indiciile sunt numeroase. Se încearcă privatizarea Justiției?
Nu se observă la cei care spun că apără justiția vreo preocupare pentru dreptate, dar vezi obsesia desființării secției de examinare a abuzurilor magistraților. Nu se arată vreun interes pentru independența judecării, adică pentru pregătire serioasă și integritate, dar vezi grija ca numirea procurorilor și judecătorilor să nu iasă cumva de sub controlul unei persoane. Nu vezi aduse vârfuri profesionale la conducerea justiției, dar vezi căutarea de persoane manevrabile. Nu vezi grijă pentru echitate, dar vezi condamnări cu închisoare în cauze în care în alte țări sunt recuperări de daune și poți constata condamnări politice. Nu vezi grijă pentru legalitate, când tocmai „președintele” încalcă legi. Vezi, ca la nimeni, desemnarea primului ministru după gust personal, ca și cum funcția ar ține de proprietate privată.
Se încearcă privatizarea Justiției?
Lipsa pregătirii juridice nu ia neapărat aspectul necunoașterii legilor. Sunt destui cațavenci, tipătești, farfurizi și brânzovenești cu titluri gonflate, care învârt pe degete legi prost formulate și proceduri anapoda și driblează ce au în cale. Aspectul cel mai îngrijorător este absența conștiinței valorilor – în fond a conștiinței juridice. Câți juriști aplică riguros dreptul? Câți magistrați au „neliniști etice”, de care vorbea judecătorul suprem al Germaniei? Câți au „îndoieli”, cum cerea cel al Italiei? Câți apără dreptatea cu orice risc?
România trăiește azi, ne place sau nu să o spunem, cea mai urâtă perioadă din istoria postdecembristă. Se încalcă, dar, mai nou, nici nu se mai pricepe Constituția. Este prevăzut stat de drept democratic, dar din el nu a mai rămas decât disciplina impusă de forțe oculte. Altădată, liberalii erau ceva mai cultivați; cei vizibili acum folosesc libertățile pentru abuzuri, „justiția” pentru meschinării, relațiile externe pentru excursii.
Se încearcă privatizarea Justiției?
Această situație este târâtă, cu costuri enorme, pe care le plătesc mai ales sărmanii – cei care suportă în fond pagubele nepriceperii. Incapacitatea este atât de mare încât de șase ani nu s-a putut proiecta ceva de interes public. Doar se caută „guvernul meu”, împiedicând între timp guvernele țării să lucreze. Iar când se încropește „guvernul meu”, încălcând legitimarea, nu iese nimic, cum s-a văzut și în 2016 și în 2020. Cei numiți nu s-au arătat nici ei capabili de ceva în interes public.
Nu se rezolvă durabil nici o problemă majoră. Iar acum, cu jubilații infantile – de genul „alegerilor europarlamentare”, cu numărătoare militarizată a voturilor, al „referendumului”, pe întrebări pe care nici „președintele” nu le-a putut explica, și al „alegerilor prezidențiale”, cu scoaterea din joc ocultă, din timp, a rivalilor – nu au cum să se depășească dificultățile. După cum acuzarea de „antieuropenism” din partea cuiva care nu a emis vreo idee proprie despre Europa, în vreme România nu a avut, totuși, până acum, vreun curent antieuropean, este tot o vorbă în vânt.
Se încearcă privatizarea Justiției?
Din nepricepere, incultură și rea credință nu are cum să iasă ceva. „Justificarea” cu „alegerea prezidențială” merge la fraieri, dar nu la minți mature, căci două treimi din electorat nu l-au votat pe „președinte”, iar cei care l-au votat nu i-au dat mandatul pe care îl revendică. Într-o bună zi – care se apropie, totuși – faptele vor trebui luate în seamă, căci nimic fals și nedrept nu ține la nesfârșit.
Starea justiției din România are o istorie. Ea nu a fost în regulă nici înainte. Măsluirea judecării, pregătirea improvizată a multor juriști, judecători și procurori manevrați politic, legi prost formulate nu au lipsit. Dar a fost încrederea, poate mai mult speranța, că se face un nou început în 1989. S-a adoptat o Constituție, ce putea fi punctul de sprijin.
Numai că lucrurile s-au stricat, iar speranțele lui 1989 s-au risipit în România. Începutul degringoladei, oricum am lua-o, îl formează 2004 și anii care au urmat.
Din nefericire, nu avem în România istorii demne de încredere. Nu s-a scris nici măcar istoria, bazată pe arhive, a unui secol, la Centenarul țării. De aceea, se și controversează, fără perspectiva dezlegărilor convingătoare, ori de câte ori se pun întrebări privind anii scurși.
Nu avem istorie scrisă, dar avem relatări de încredere. Pentru o temă ca desfigurarea justiției, care se petrece din 2005 până astăzi, avem monumentala carte a lui Radu Călin Cristea, Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale (Editura Rao, București, 2017). Ea oferă o „istorie mare, politică și intelectuală la modul cel mai serios” (Paul Cernat), o „epopee a unei stupefacții, o amplă dramă a discernământului critic în acțiune publică” (Al. Cistelecan) și, în fond, „o imensă fișă de observație clinică” (Dorin Tudoran), cum spun examinatori ai cărții.
Folosesc această cronică a evenimentelor, nu înainte de a-i aduce un omagiu autorului pentru reconstituirea sa lucidă, exactă, care rămâne principala redare a cea ce s-a petrecut. Până vor apărea, în sfârșit, cărțile de istorie!
Aș spune, de la început, că există în România actuală oameni pe care îi susțin profesionalismul, cultura compactă, consecvența și demnitatea manifestărilor lor publice, înainte de orice. Unul dintre ei este Radu Călin Cristea.
Talent recunoscut al “optzecismului”, cu o pregătire dobândită la Universitatea din București, Radu Călin Cristea era pregătit spre examinarea dilemelor din jur într-o optică proprie. Practicând o investigație precisă și onestă a evenimentelor, el a devenit unul dintre ziariștii de frunte după 1989, fiind, pe rând, primul corespondent bucureștean al “Europei Libere”, apoi titular de emisiune al acesteia la Praga, director interimar al TVR (2012) și altele.
Este de subliniat că Radu Călin Cristea a venit în jurnalistică cu o excelentă pregătire filologică și pentru cercetare și cu tropismul spre informare completă asupra subiectelor, din perspective variate. Fiecare dintre acestea au rămas rarități la noi. El a fost selectat pentru roluri publice în baza valorii, nu invers, cum s-au petrecut lucrurile cu mulți, a căror valoare s-a epuizat odată cu funcția pe care au prins-o. Până și cei de altă opinie subliniază valoarea intelectualului Radu Călin Cristea. Nimeni de bună credință nu a pus-o vreodată la îndoială.
Radu Călin Cristea are capacitatea deloc frecventă de a nu trebui să-și dea aere de imparțialitate spre a fi echitabil – el este obiectiv, căci gândește situațiile cu toate datele în față, până la capăt. El perseverează în ținuta polemică fără a o rupe de datele rareori liniare ale subiectului și se informează complet în subiect, fără a aluneca în abstinențe lașe, atât de răspândite. El are mereu ascendentul luând în serios libertățile și răspunderile, inclusiv răspunderile celor care își asumă roluri publice, pe care democrația le presupune.
Modalitatea aleasă – combinarea redării cu fidelitate a faptelor cu semnificarea lor riguroasă în contexte largi și întrevederea consecințelor – a dus la o analiză de referință pe care nici cei implicați nu au putut-o contesta. Acestea fac din scrisul lui Radu Călin Cristea una dintre mărturiile de cea mai mare încredere ale epocii. Jurnalistica nu înlocuiește nicăieri istoria calificată, dar la Radu Călin Cristea este, până una-alta, mai elocventă decât aceasta.
Cartea sa Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale (2017) este un document reprezentativ pentru orice istorie pe care viitorul o va consacra perioadei. Ce ne spune ea în privința cotiturii pe care a făcut-o justiția română după 2004?
Șirul de observații ale autorului pleacă, pe bună dreptate, de la observația că, în România, persoane neadecvate au urcat în funcții de majoră importanță și au izbutit, fără să propună ceva în interes public, să mobilizeze forțe ce s-au dovedit defavorabile democrației. Destul de devreme, s-a ajuns, după 2004, ca ideile „politice” ale unei persoane să subordoneze coaliția care a adus-o la putere și, mai mult, ca acea persoană să „joace pe degete Guvernul și Parlamentul. Președintele strică astfel spiritul ireductibil al democrației, unde cele trei mari puteri își duc veacul între hotare constituțional demarcate, pe care șeful statului ori nu le înțelege, ori refuză să le accepte. prezidențial nu miroase a bine. Pentru nasurile mai pretențioase a început chiar să duhnească” (I, p.50). Când mulți oameni și-au dat seama de derapaj, era deja dificil de schimbat cursul.
A fost și o caracteristică „dedublare după instalarea la Cotroceni” (I, p.54). De pildă, documentele Wikileaks dovedesc, pe observațiile ambasadei SUA, că regimul proclama independența justiției, dar făcea aranjamente pentru controlul de sus al sentințelor I, p.82). Oricum, mulți au cedat aparențelor. Unii din buna credință ce alimentează speranța că nu poate veni ceva rău, alții din naivitate, iar mulți din interesul meschin de a intra în grațiile celui care decide. Prea puțini au observat că „nu s-au păstrat urme ale tentației lui Traian Băsescu de însușire a unei minimale culturi umaniste” (I,p.71), încât în România se înainta, pe tăcute, spre un regim oneros, ca la nimeni.
Dinspre regim s-a reușit, făcând cadouri în dreapta și în stânga, a coloniza instituțiile cu o abordare care era, totuși, a unei persoane preocupate nu de chestiuni de interes public, cum avea să se vadă în rezultate, ci de întărirea puterii personale. Nu numai prezentul, ci și trecutul trebuia manipulat. „Foarte grav mi se pare că majoritatea din CNSAS afiliată președintelui înclină periculos balanța deciziilor, astfel că apar rezoluții ale Consiliului luate în spiritul unor proiecte de lege aflate încă, în diferite faze în dezbaterea Parlamentului”, notează Radu Călin Cristea (I, p.58). În locul lămuririi competente, fără resturi a trecutului, ca în orice altă țară, în România, „dosariada” a devenit mijlocul predilect al luptei politice. Țara a intrat pe mâna impostorilor.
Lovitura pentru justiție a venit curând. „Băgând lama buldozerului în justiție, schimbând la grămadă legi și magistrați, Băsescu și-a câștigat o anume reputație de reformist al sistemului judiciar. Sesizați, anumiți ambasadori iau decizia – o iau pe cea mai simplă, fără a gândi consecințele. Pe scurt, Taubman pariază pe un singur om în locul unei alternative incerte” (I,p.67). Apoi, cunoscutul ambasador a pus în mișcare procurorii șefi ai momentului și „a inaugurat amestecul politicienilor în justiție” (I, p.67). România a fost confundată cu Burkina Faso – democrația ei, inevitabil în creștere, fiind luată ca teren de intervenție.
Șefii serviciilor secrete din România au început să se ocupe de dosarele judecătorilor. Aspazia Cojocaru (I,p.69) avea să devină simbolul profilului jalnic al judecătorului carpatic. Iar un jurist cu pregătire elementară, precum Zegreanu (I, p.93), a ajuns să decidă soarta țării. Prestigiul occidental al justiției s-a folosit denaturat pentru a face din persoană un „semizeu” (I, p.97), într-o democrație de mucava.
Cercul derapajului s-a închis odată cu comandarea de articole în afara țării pentru a exercita presiune înăuntru (I, p.105). România a ajuns, pe mâna unora dintre instituțiile și reprezentanții ei, în situația, fără seamăn printre țări, de a plăti din greu, pentru articole și declarații, și mai ales de a se lăsa manipulată de tot felul de forțe.
Ca de obicei, la involuție au participat intelectuali. „Mi se pare că niciodată după căderea comunismului nu s-a umflat atâta vid între stratul intelighenței și cel al maselor. După cum nu-mi amintesc ca intelectuali cu bosă ai postcomunismului românesc să fi debitat atâtea monumentale trăsnăi precum… unele dintre mințile așa-zis luminate” (I,p.111). Acestea au particularizat situația României.
Peste toate, s-a ajuns la o încoronare uimitoare. „România a devenit țara europeană cu cei mai mulți generali, cu cele mai multe servicii secrete și cu agenți care i-ar surclasa numeric pe cei din FBI și MI-5… la administrația prezidențială plouă abundent și pe toată durata anului. Plouă cu întreg nomenclatorul de grade și decorații aflate la îndemâna șefului statului” (I,p.87). Democrația, câtă era, a intrat sub această condiționare mai mult sau mai puțin fățișă.
Aș adăuga la analiza lui Radu Călin Cristea că asistentul american Philip Gordon putea emite orice despre referendumul din 2012, după ce, de la aeroport la Cotroceni, l-au acompaniat tot felul de sfătuitori. Dar, trebuie spus, nici ministrul de externe, nici primul ministru, nici președintele interimar de atunci nu au reacționat. Iar în lipsa reacției se impun, ca de obicei, falsuri.
În acest context insalubru, pe lângă ceea ce am spus și scris câțiva atunci, revoltat pe bună dreptate de neadevărurile de la Bruxelles privind situația din România, fostul președinte Emil Constantinescu a deschis o fereastră pentru aer curat intervenind cu o scrisoare către liderii europeni ai momentului. El a pledat în favoarea considerării echitabile, conduse de căutarea adevărului, în privința încheierii unui regim ce derapase grav (I, p.99). Numai că acea fereastră s-a reușit a fi repede închisă. Oportunisme ce au dus la smulgerea unei ciorne din mâna lui Barroso, spre a justifica lașități, au închis un dosar plin de falsificări.
Radu Călin Cristea observă că, în aceste condiții, „redută după redută, puterea judecătorească s-a predat lui Băsescu, de obicei într-o capitulare exuberantă. Letală armă albă pentru zile negre, justiția a recrutat, dacă l-aș parafraza pe Eminescu, copii de suflet ai lui Băsescu și spahii” (I,p.109). S-a ajuns astfel la „un regim de natură absolutistă drapată într-un veșmânt democratic”(I,p.109). Cum ar spune Thomas Piketty, la „o autocrație postdemocratică”! Cu specificarea, desigur, că, în unele țări, autocrații au venit, totuși, după ceva realizări, precum relansarea economică, restabilirea dezvoltării, apărarea independenței. Neavând realizări, autocrații carpatici au apucat vârtos măciuca „justiției” și a serviciilor secrete.
„Regimul Băsescu va rămâne în istoria politică a României, deceniul urii și al conflictului” (p.199). Din păcate, lucrurile nu s-au oprit la el. Ceea ce în 2005 era o degradare în raport cu normalitatea, a devenit, după 2014, normalitatea de zi cu zi. Regimul actual din România duce înainte rătăcirile, doar că vrea să le dea polei cu alegeri și referendumuri grotești, făcute cu noua Securitate și justiției controlată.
Atunci, în 2005, comunismul a fost înlocuit cu Securitatea (I, p. 87). Acum, până și apropiații “președintelui” spun că de pe umerii decidenților sar firicele din stele. Iar ziariștii observau că membrii guvernului demis în februarie 2020 trecuseră pe la „academiile” serviciilor secrete. Nu mai vorbim de efortul de a readuce în roluri publice inșii prezenți cam în toate filmările cu protagoniștii Securității. Cu indicii de acest fel, România actuală devine cel mai securist stat al perioadei postdecembriste.
Reconstituind calea pe care justiției din România a fost aservită, nu pot să nu îmi amintesc de „hoții statului” din cartea pe care fostul șef al Statului Major american interarme, amiralul Mike Mullen, o recomanda drept „miez al strategiei SUA și al relațiilor și angajamentelor acestora”. Într-o analiză autorizată, autoarea (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security (W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) cere să nu ne închipuim că ceea ce numim corupție nu este mai jos de vârfurile regimurilor și nu doar în țări din Asia și Africa (p.205). „Corupția sistemică”, care îi are ca actori chiar pe decidenții regimurilor, a proliferat și nu mai poate fi ignorată. Ea afectează mulțimea oamenilor simpli care-și duc cum pot viața de zi cu zi și plătesc, la urma urmelor, costurile. “Prezența americană”, continuă autoarea, nu vrea să fie, nu trebuie să fie și nu este substitut pentru autoritățile țării respective (p.196). Acele autorități au de dat seama poporului lor de ceea ce fac sau nu fac, iar acest popor, și nu altcineva, are dreptul să le judece.
Cu astfel de dare de seamă de către autorități, față de cetățeanul simplu care este fiecare cetățean al țării respective, ar începe justiția luată la propriu. Numai așa justiția ar înceta să fie privatizată și injustă și ar putea începe să devină veritabilă. (Din volumul Andrei Marga, Justiției și valorile, ediție extinsă, în curs de publicare)
Andrei Marga