Analiştii politici cred că strategiile pe termen lung, în ce privesc viaţa europenilor, trebuie schimbate
Recentul scrutin europarlamentar, prin rezultatele lui, are un impact atât de profund asupra configuraţiei politice europene, încât abia acum, mai „la rece”, analişti politici de prestigiu fac evaluări referitoare la consecinţele lui pe termen lung şi pe mai multe planuri asupra vieţii celor aproape 500 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene.
Asistăm acum, la nivel european, relevă renumitul analist politic francez Alain Duhamel, pe de o parte la o tendinţă spre mai puţină integrare (la Londra, Stockholm sau la Haga) şi la una orientată spre mai multă integrare europeană (exprimată la Roma, Paris, Madrid şi la Varşovia) pe de altă parte.
În opinia lui Duhamel, aceste două poziţii – aparent contradictorii – nu sunt de nereconciliat. Ele vin să întărească o realitate, aceea a unei Europe „în două cercuri”: una din ce în ce mai integrată în cadrul zonei euro, cu vocaţia de a se extinde, şi cealaltă – din ce în ce mai atrasă de ideea unei mari zone a liberului-schimb.
Cataclismul produs la 25 mai a fost nu doar francez, ci european. Atitudinea contestatară s-a manifestat, aşa cum am văzut, la nivelul întregii Uniuni Europene, atât la urne cât şi în afara lor, cu o victimă comună : forma clasică de democraţie caracterizată de alternarea la putere a partidelor capabile de guvernare. Chiar dacă participarea la această formă de consultare a electoratului european a continuat, de-a lungul anilor, să se diminueze. Dacă în 1979, anul primului scrutin european, prezența la vot era de 63%, anul acesta a ajuns la doar 43%, cu efect asupra legitimităţii forumului legislativ european.
Sintetizat, configuraţia politică rezultată la 25 mai este următoarea: În Nordul bogat al Europei, nemulţumirea este „naţionalistă” şi de dreapta, dacă nu de extremă dreaptă (Ukip în Marea Britanie, Partidul Popular danez, FPO austriac, NPD neo-nazist german, AFD german). O evoluţie asemănătoare s-a produs şi la estul Uniunii: euroscepticii Dreptei şi Justiţiei (PiS) şi ai Congresului noii drepte – în Polonia, naţionaliştii Fidesz ai lui Viktor Orban şi extrema dreaptă a lui Jobbik – în Ungaria.
În Europa de sud, afectată cel mai dur de criză, electoratul – de-a dreptul furios – s-a orientat spre stânga radicală: Syriza în Grecia, Podemos în Spania, comuniştii şi ecologiştii din UCD în Portugalia. Din păcate, şi Franţa, încă în ghearele crizei, s-a regăsit în categoria celor atraşi de extrema dreaptă, respectiv Frontul Naţional. De remarcat , în acest tablou politic, apariţia „noilor veniţi” în viitorul PE.
Cel mai”vechi” din această categorie este clovnul italian Beppe Grillo, dar tendinţa este ceva mai generală. Au apărut, de asemenea, cu reprezentanţi în PE, Congresul noii drepte (Polonia), Podemos (Spania), AfD (Germania). Putem vorbi tot de o nouă apariţie şi în cazul lui Matteo Renzi, venit pe scena politică italiană de doar circa un an şi care, în calitate de premier, preia, de la 1 iulie, preşedinţia semestrială a Uniunii Europene.
Un calcul al mandatelor obţinute de cele două mari formaţiuni politice – conservatorii din PPE (214 mandate) şi social-democraţii (191) arată că ele ar putea forma o majoritate doar aproape la limită (54% din locurile în PE), faţă de 62% în PE precedent. Raportat la participarea la vot, remarcă analiştii de la Bruxelles, această majoritate a beneficiat de mai puţin de un votant din patru.
Ce este de făcut?, se întreabă aceştia. Se impune o coaliţie, dar există un risc: acela al respingerii cogestionării de către cele două partide mari (stânga/dreapta) de către celelalte grupuri politice. Ceea ce nu este exclus în viitoarea legislatură, având în vedere că, practic, un sfert din eurodeputaţi vor fi anti-europeni. Să recunoaştem, o atare situaţie constitue „mai mult decât un avertisment”, sublinia duminică, într-o analiză a sa, renumitul comentator politic francez Alain Duhamel.
În Marea Britanie, relevă Duhamel, „pălmuită” de ascensiunea Ukip a lui Nigel Frage, a fost aleasă – cum spun unii – „alternativa diavolului”: a tentaţiei de de părăsire a navei Bruxelles sau, eventual, prezentarea unor exigențe vizând reducerea considerabilă a competenteleor europene asupra statelor membre. Însuşi premierul britanic, David Cameron, nu-şi ascunde dorinţa de a se returna Londrei o serie impresionantă de politici comunitare practicate actualmente de către Bruxelles.
Dacă nu va obţine satisfacerea acestor pretenţii, o spun analişti britanici, Cameron dă că certă ruptura de UE. Altfel spus,premierul britanic practică fără menajamente şantajul. De cealaltă parte, opusă, Matteo Renzi, noua vedetă europeană, învingătorul cel mai spectaculos al scrutinului de la 25 mai în Italia, şi François Hollande, învinsul cel mai emblematic şi principalul subiect de îngrijorare la Bruxelles, militează pentru întărirea zonei euro, pentru o politică viguroasă de relansare a investiţiilor, dar şi pentru un control serios al migraţiei în spaţiul UE.
Ambii lideri (francez şi italian) doresc o flexibilizare a disciplinei bugetare europene. Ca o concluzie: asistăm acum, la nivel european, la o tendinţă spre mai puţină integrare (la Londra, Stockholm sau la Haga) pe de de o parte, şi la una orientată spre mai multă integrare europeană (exprimată la Roma, Paris, Madrid şi la Varşovia) pe de altă parte. Dar, susţine analistul Alain Duhamel, aceste două poziţii – aparent contradictorii – nu sunt de nereconciliat. Ele vin să întărească o realitate, aceea a unei Europe „în două cercuri”: una din ce în ce mai integrată în cadrul zonei euro, cu vocaţia de a se extinde, şi cealaltă – din ce în ce mai atrasă de ideea unei mari zone a liberului-schimb, de preferinţă prelungită printr-o vastă piață transatlantică. Este adevărat, spune Duhamel,”cele două viziuni au existat dintotdeauna, dar ele au continuat să se consolideze şi, începând din 25 mai anul acesta, chiar să se dramatizeze, iar arbitrul… se cheamă, inevitabil, Angela Merkel”.
Condiţiile în care Europa poate demara, totuşi, relansarea economică
Analistul citat crede în posibilitatea teoretică a ajungerii la o convergenţă de poziţii – mai întâi în cadrul zonei euro, iar apoi cu Londra, cu condiţia ca Bruxellesul să accepte eventual „repatrierea” unei părţi a suveranităţii, cedată anterior forumului executiv al UE. Dar, oricum, subliniază analistul Alain Duhamel, va fi absolut necesar ca în zona euro, reformarea structurilor naţionale, indispensabile în Franţa şi Italia, să meargă mână în mână cu o politică de relansare economică.
Va trebui, de asemenea, mai spune Duhamel, ca europenii să accepte să-şi concentreze eforturile asupra unor investiţii considerabile în infrastructuri, în tranziţia energetică, industrie, cercetare şi inovație. Va trebui ca în zona euro să se ajungă neapărat la o armonizare fiscală şi socială pe o perioadă, spre exemplu, de zece ani. În fine, dacă rezultatele în plan economic şi social vor fi evidente, element prealabil ca Europa să-şi recapete suflul, mai spune Duhamel, va trebui promovată o politică mai eficientă în domeniul imigraţiei dar şi al unei apărări comune europene.
În opinia analistului citat, după episodul dramatic din Balcani, evoluţiile din Ucraina justifică pe deplin necesitatea unei politici comune de apărare, pol cu adevărat european în legătură cu NATO. În ceea ce priveşte consolidarea democraţiei în Uniunea Europeană, Alain Duhamel crede că desemnarea viitorului preşedinte al Comisiei Europene (Jean-Claude Juncker sau oricare altul) va oferi prilejul de a şti dacă este vorba de o veritabilă intenţie de respectare a principiului prevăzut de Tratatul de la Lisabona (de a se ţine seama de rezultatul scrutinului european) sau , ca de obicei, de o perdea de fum.