Economic, Featured

Povestea bărbatului cu origini româneşti care a şocat lumea dezvăluind secretele băncilor elveţiene

Povestea lui Bradley Birkenfeld pare ruptă din filme: a lucrat timp de mai mulţi ani ca bancher, învăţând şi înţelegând practicile instituţiilor financiare, iar la un moment dat a înţeles că multe dintre lucrurile pe care le văzuse nu erau ceea ce păreau a fi.

A decis să dezvăluie ceea ce ştia autorităţilor, sperând că asta îi va aduce imunitate şi va ajuta la dispariţia aşa-numitului „secret bancar elveţian”; nu a fost însă aşa, pentru că Birkenfeld a ajuns să fie singurul trimis la puşcărie la capătul unui proces care viza fraude de miliarde de dolari. Şi pentru că povestea sa pare ruptă din filme, Bradley Birkenfeld – care lansează zilele acestea cartea „Bancherul diavolului – Cum am distrus secretul bancar elveţian” – vrea ca următorul lui proiect să aducă istoria sa pe marile ecrane.

„Bunicul meu s-a născut în România, motiv pentru care am călătorit aici des în ultimii 20 de ani”, povesteşte Bradley Birkenfeld. „Este şi motivul pentru care vreau să fac ceva pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor şi pentru a le da speranţă pentru viitor. E nevoie să existe legi pentru denunţători, iar cetăţenii şi politicienii deopotrivă trebuie să susţină această schimbare.” Bancherul american, ajuns în lumina reflectoarelor după ce a denunţat practici ilegale din interiorul băncii elveţiene UBS, este prezent în România pentru lansarea cărţii sale, „Bancherul diavolului: Cum am distrus secretul bancar elveţian”.

Crede că denunţarea lui a fost esenţială în terminarea secretomaniei generate de băncile elveţiene, spunând că fără declaraţiile sale acest sistem greşit ar exista şi astăzi. „Ca un rezultat direct al acţiunilor mele, numeroşi denunţători din lumea întreagă m-au contactat şi am lucrat alături de ei, ajutându-i să aleagă direcţia corectă în ceea ce priveşte sfaturi juridice, declaraţii în presă şi o planificare generală a întregului proces.”

Cum a fost pus la pământ secretul bancar elveţian

Birkenfeld are o diplomă de licenţă în ştiinţe economice de la Norwich University şi un master internaţional în administrarea afacerilor la American Graduate School of Business din Elveţia. El şi-a început cariera de bancher la State Street Global Advisors în Boston, Massachusetts, făcând mai întâi practică şi angajându-se ulterior cu normă întreagă în anul 1988. State Street Global Advisors era o instituţie bancară specializată în servicii pentru fonduri de investiţii, fonduri de pensii, companii de asigurări şi organizaţii neguvernamentale. „Am fost martor la activităţi ilegale desfăşurate de directori ai instituţiei, iar asta mi s-a părut în totală contradicţie cu etica mea profesională, ca să nu mai vorbesc de responsabilitatea faţă de clienţi şi colegi”, spune Birkenfeld.

A părăsit instituţia şi a fost repede angajat de către Credit Suisse şi apoi de către Barclay’s, unele dintre cele mai puternice instituţii financiare ale lumii. Povestea sa a luat însă o turnură neaşteptată în anul 2001, atunci când a preluat o poziţie de bancher privat la UBS, cea mai mare bancă elveţiană care operează la nivel internaţional. În Elveţia, instituţia activează pe segmentele retail, corporate, instituţional, managementul averilor, gestionarea activelor şi investiţii. UBS Elveţia deţine o poziţie de lider în toate cele cinci segmente de business, are o reţea cu circa 300 de sucursale şi 4.700 de angajaţi, iar la serviciile sale apelează una din trei persoane din Elveţia cu o situaţie financiară de nivel înalt şi aproximativ jumătate dintre toate companiile elveţiene.

În calitate de director al UBS, având clienţi cheie cu sume nete de peste 25 milioane de dolari, o parte din munca lui Birkenfeld presupunea deplasarea în Statele Unite pentru a găsi noi oportunităţi de afaceri. Acest lucru nu era ceva neapărat corect din punct de vedere etic, pentru că în mod normal clienţii sunt cei care trebuie să caute serviciile băncii, şi nu invers. Birkenfeld povesteşte că UBS a făcut acelaşi lucru în Germania, Asia, Scandinavia, Orientul Mijlociu, America de Sud şi Canada. Pentru a-şi înlesni procesul de prospectare a pieţei în diverse ţări, banca a sponsorizat evenimente din întreaga lume: festivaluri de muzică, spectacole de artă sau expoziţii de maşini clasice. „Am respectat întotdeauna legile elveţiene şi în special secretul bancar elveţian, dar atunci când lucrezi suficient de mult timp la aceste instituţii uriaşe, începi să înţelegi că principalul obiectiv este realizarea unui profit cât mai mare”, povesteşte Bradley Birkenfeld. „Au fost foarte multe exemple de comportament nepotrivit sau acte ilegale comise de directorii cu vechime.”

Misiunea bancherilor era cât se poate de clară: ei trebuia să folosească evenimentele în cauză pentru a aduce noi clienţi, lucru considerat de Birkenfeld ca o „stârnire” a evaziunii fiscale. El spune că existau şi alte semne că ceva nu era chiar în regulă, aşa cum ar fi documente care îi învăţau cum să folosească laptopuri criptate. El nu a dat însă prea multă importanţă acestor lucruri până în aprilie 2005, după aproape patru ani de când lucra la UBS. 

Semnalul de alarmă a fost dat de un coleg care i-a adus un document UBS de trei pagini ce contrazicea tot ceea ce făcuse până atunci, notând în mod explicit că nu ar trebui să caute şi să facă oferte unor potenţiali clienţi din alte ţări. Practic, documentul îl transforma pe Birkenfeld şi alţi colegi ai săi în ţapi ispăşitori pentru practicile de la UBS.

Cu alte cuvinte, dacă autorităţile i-ar fi prins ofertând un client străin sau făcând ceva ilegal în acest sens, UBS se putea scuza pur şi simplu spunând că regulamentul interzice o astfel de abordare.

O lună mai târziu, Birkenfeld a trimis şefilor de la juridic o copie a documentului într-un e-mail şi un memo interdepartamental. Pentru că solicitarea lui a rămas fără răspuns, a început să ia documente din bancă: înregistrări contabile, e-mailuri, înregistrări telefonice, PowerPoint-uri, manuale de instruire şi note interne. Pentru a-şi acoperi urmele, nu a mai folosit e-mailul sau telefonul său, ci unele preplătite. A ascuns documente peste graniţă, în Franţa, în hambarul unui prieten, în ideea în care ar fi fost percheziţionat. Este important de menţionat că nimeni altcineva în bancă nu făcea nimic, pentru că sentimentul de frică era extrem de puternic. „Lucrurile pe care le-am expus implicau cea mai mare şi mai veche schemă de taxare din lume, şi a fost extrem de dificil să explic asta”, remarcă Birkenfeld. „Am început prin a mă plânge, în scris, departamentului juridic – am făcut asta luni întregi; în cele din urmă, am demisionat fără să fi primit vreun răspuns de la ei, aşa că m-am adresat în scris boardului de la UBS.” Mai exact, el a ataşat documentul ce făcea trimitere la trei politici ale regulamentului intern care încălcau legea şi a trimis o scrisoare preşedintelui şi întregului consiliu de administraţie. „A fost un proces de lungă durată, iar când UBS a încercat să «acopere» investigaţia, am fost practic obligat să mă adresez guvernului.”

El a demisionat de la UBS în octombrie 2005, la aproape şase luni de când văzuse prima dată documentul. „Atunci când simţi că faci ceea ce trebuie, chiar dacă unii oameni nu vor fi de acord, este de datoria ta să raportezi lucruri ilegale”, spune bancherul. „Misiunea mea era vitală pentru protejarea celorlalţi şi eliminarea acelor abuzuri. Cred că societatea e mai bună astăzi şi ceea ce am făcut eu stă ca un exemplu perfect pentru alţii, cu care se pot identifica şi care să le dea dorinţa de a se implica.”

Câteva luni mai târziu, Birkenfeld s-a dus la Departamentul de Justiţie gândindu-se că aceştia vor aprecia dorinţa sa de a coopera; oficialii s-au arătat însă ostili şi au refuzat să îi ofere imunitate. Mai mult, el a fost acuzat de conspiraţie pentru comiterea de fraude bancare, motivând că Birkenfeld nu a vrut să descrie relaţia pe care o avea cu unul dintre clienţii săi.

De-a lungul investigaţiei, niciunul dintre foştii săi şefi nu a fost urmărit penal. El, în schimb, a fost condamnat la închisoare în august 2009. Bradley Birkenfeld a fost condamnat la trei ani şi patru luni de închisoare în SUA, o sentinţă mai dură decât se estimase anterior. Sentinţa, pronunţată de judecătorul american William Zloch, a venit la doar câteva zile după ce guvernele american şi elveţian semnaseră o înţelegere în conformitate cu care fiscul american urma să primească informaţii despre 4.450 de clienţi UBS suspectaţi de evaziune fiscală. „Am ştiut că Departamentul de Justiţie din Statele unite era corupt şi că avea un rol central în muşamalizarea întregului scandal”, spune bancherul. „Sunt lucruri evidente, pe care le-am şi documentat; prin urmare, şi sentinţa a fost «aranjată», iar faptul că eu am fost singurul condamnat de-a lungul întregii crize financiare arată că Departamentul de Justiţie nu e doar lipsit de etică, ci profund marcat de corupţie. Mai mult, ştiam că angajaţi din Departamentul de Justiţie îi mint pe membri Senatului, îi mint pe judecătorii federali şi îi mint pe cei din presă. Am fost hotărât şi am dorit să mă asigur că lumea va afla povestea adevărată prin cartea mea. Nu e greu să înţelegi că sistemul de justiţie din Statele Unite nu are legătură cu dreptatea, fiind în schimb o unealtă de care abuzează politicienii şi un business de care mulţi profită – judecători, procurori sau avocaţi.” El nu vrea să se oprească însă aici şi spune că va publica o nouă carte în care să descrie, amănunţit, activităţile ilegale de la UBS.

Nemulţumit de prestaţia avocaţilor săi la acel moment, Bradley Birkenfeld l-a angajat pe Stephen Kohn, iar acesta l-a adus în echipă pe Dean Zerbe. Cel din urmă era cel care a scris legea ce oferă denunţătorilor o recompensă de 15% până la 30% din impozitul recuperat de guvern pentru ajutorul pe care l-au oferit în descoperirea cazului. În cazul său, a fost vorba de peste 100 de milioane de dolari. „Ştiam că am dreptate şi că am îndeplinit condiţiile stipulate de lege, iar avocatul meu m-a asigurat că Internal Revenue Services (IRS) va trebui să mă plătească.” Bradley Birkenfeld era în arest la domiciliu când avocatul său l-a sunat şi i-a spus că trebuie să semneze cecul de 104 milioane de dolari, recompensă pentru contribuţia sa la anchetă.

Denunţul lui Birkenfeld a produs un şoc uriaş, declanşând investigaţii la nivel global. În 2009, Statele Unite au forţat UBS să achite o amendă de 780 de milioane de dolari şi să recunoască ascunderea unor informaţii esenţiale – cu alte cuvinte, banca a trebuit să dezvăluie secretul elveţian. În 2014, Credit Suisse a acceptat vina şi a anunţat că va plăti amenzi în valoare de 2,6 miliarde de dolari. Anchetatorii americani au urmărit traseul banilor, iar acesta i-a dus în state precum Israel sau India.

În tot acest timp, IRS a început să ofere tot mai multe beneficii celor care decideau să dezvăluie informaţii despre practici ilegale din sistemul bancar. Peste 50.000 de americani au acceptat să colaboreze cu instituţia, iar asta a adus peste 7 miliarde de dolari în conturile trezoreriei americane. La finalul anului 2013, IRS oferise deja peste 53 de milioane de dolari unui număr de 122 de denunţători; informaţiile primite de la aceştia aduseseră în jur de 367 de milioane de dolari în conturile instituţiei.

Înţelegând cât de mare era de fapt nivelul fraudelor, Congresul american a adoptat în 2010 o lege menită să forţeze băncile din toată lumea să trimită celor de la IRS lista conturilor deţinute de cetăţeni americani.

Experţii sunt de părere că a devenit mult mai greu să ascunzi banii în bănci aflate în alte state, iar în viitorul apropiat acest lucru ar putea deveni chiar imposibil. Acest fapt i se datorează, în mare măsură, lui Bradley Birkenfeld.

Practicile ilegale sunt frecvente şi astăzi, iar problema este că guvernul american, Uniunea Europeană şi alte state din America de Sud şi Asia fac prea puţine pentru a corecta această situaţie, crede Birkenfeld. „Ceea ce trebuie să facă toţi aceşti actori este să discute modul în care pot identifica, pedepsi şi apoi eradica această problemă la nivel global. Dacă Elveţia nu reuşeşte să se conformeze legilor din alte ţări în ceea ce priveşte evaziunea fiscală şi spălarea de bani, cea mai bună soluţie ar fi ca toată lumea să boicoteze băncile elveţiene până când acestea acceptă să opereze sub aceleaşi reguli.”

Despre cartea pe care a scris-o şi care este publicată în mai multe limbi şi în ţări de-a lungul lumii spune că a făcut acest lucru „pentru a susţine povestea mea şi pentru a ajuta oamenii să înţeleagă exact ce s-a întâmplat”. „Următorul meu proiect va fi realizarea unui documentar, iar apoi mă voi ocupa de un film pentru marile ecrane.” Sunt foarte mulţi oameni care nu au nicio legătură cu practicile de a transfera banii în offshore-uri, spune bancherul. „Nu vreau să îi conving pe aceştia de nimic, dar îmi doresc ca oamenii cinstiţi, care îşi plătesc taxele, să înţeleagă pe deplin că tot ceea ce am făcut a fost corect şi justificat.”

 
 

Băncile trebuie să fie supuse unor norme mai stricte, trebuie supravegheate mai atent, crede Birkenfeld. Instituţiile bancare au abuzat de încrederea publicului şi trebuie acum să accepte un nou mod de funcţionare. „Românii merită mai mult şi băncile ar trebui să aibă rolul de a ajuta oamenii să îşi cumpere case, de a porni afaceri şi de a finanţa educaţia copiilor – este o condiţie fundamentală pentru succesul României.”

Birkenfeld a decis să doneze toate încasările de pe urma vânzărilor de pe plan local unei asociaţii caritabile din România, sperând că asta va ajuta oamenii să înţeleagă cât de importante au fost acţiunile sale. „Mie personal îmi va permite să aduc o contribuţie cauzelor caritabile de aici. Şi, de ce nu, le va da oamenilor curaj să denunţe practici ilegale precum frauda sau corupţia.”

Oamenii au perceput în diferite feluri povestea lui Bradley Birkenfeld, influenţaţi probabil şi de lumina în care instituţiile media au ales să îl prezinte pe bancherul devenit denunţător. Un lucru rămâne însă cert: Birkenfeld s-a ridicat împotriva sistemului atunci când nimeni altcineva nu era dispus să o facă, iar asta a setat un precedent în zona instituţiilor bancare. El a renunţat la o viaţă lipsită de griji, aşa cum era cea dusă de bancherii marilor bănci, pentru a aduce la lumină neregulile care se ascundeau în spatele teancurilor de hârtii. Un pasaj din carte ilustrează poate cel mai bine acest lucru: „Nu că nu-mi făcea plăcere, dar nu puteam să nu privesc în jos din când în când şi să nu înghit în sec. În atmosfera rarefiată în care lucram, soarele era strălucitor şi norii pufoşi erau poleiţi cu aur; însă acolo jos, pe undeva, zornăiau lanţurile, temniţele duhneau a transpiraţie şi un lac de lavă fierbea şi bolborosea”.