Popi de mucava, ziarişti de îngropăciune, neamuri de traistă…

Decizia lui Sergiu Nicolaescu de a fi, după trecerea la cele sfinte, incinerat, a adus mari, ca să nu zic grave, prejudicii unor ramuri din trunchiul măreţ al societăţii. S-au ofilit, s-au zgândărit, s-au blegit, au înţepat. Ramurile, despre ele vorbesc… Şi, pe cuvânt, că nu ştiu pe care dintre cele trei categorii prejudiate, dat fiind faptul că au avut cam aceeaşi lamentare şi aceaşi aplecare asupra problemei şi aceeaşi frăsuială maximă, ar trebui să o pun în capul listei. Popii, ziarişii sau poporenii? Căci, la cât au strigat, toţi, de au răguşit, nu alta, de au făcut scurtă la limbă şi scrânteală la lingurică, de nu or fi făcut în altă parte, mi-e să nu fac, Doamne sfinte, vreo nedreptate cu vreunii. Adicătelea, la cât au prestat, să-i pun pe un loc doi sau trei, de mai marea jena pentru bieţii de ei…

 

Biserica la întins mâna

Hai să luăm, că vorba aceea, în încrederea populară ocupă un loc în faţă, biserica. S-a pus de-a cur…mezişul de-a binelea, ca să nu care cumva, Dana Nicolaescu, împinsă de diavol, să facă păcat de moarte şi să nu vină la biserică pentru slujbă, iertăciune, pomeni! Acuma, de la Sergiu Nicolaescu, na, se făcea un ban rotund la îngropăciune, că are balta peşte. Că doar nu se zgârcea ditamai nevasta de regizor prima-ntâia, la arginţi… Plus că, de sufletul mortului, dacă tot ai bani şi eşti cu inima în piuneze, poate mai faci şi o donaţie bisericii, să fie primit, vorba aceea, o sponsorizare, ceva, că la Catedrala Neamului e loc de bănet mereu. Şi, drept compensaţie, la pomelnic sunt trecuţi şi morţii, şi viii, că nu o doare pe nicio gură de popă să zică alea, alea… şi astfel, iese treaba curată. Au mers preaînalţii şi prealaţii până acolo încât să se ofere să suporte cheltuielile de înmormântare şi să dea loc de veci gratis la Bellu! Dar, scotea BOR banii din publicitatea pe care şi-o făcea pe spinarea maestrului Nicolaescu! N-am auzit să vină un popă la vreun om de rând şi să zică: băi, nea Caisă, slujba, intermedierea către Dumnezeu, datul cu cădelniţa şi cu busuiocul nu te costă nimic, e din partea casei!

 

Na, că am ratat îngropăciunea în direct!

Ramura a doua, pe care, strategic, o vâr în banca a doua, dar care a ocupat, cu intoxicările şi manipulările iscate un loc în vârf de piramidă… Sau de lance… Ziariştii, ca să-i luăm în ordinea numerelor de pe tricou… Ehei, dacă nevasta asta a lu’ Nicolaescu nu se ţinea băţ şi ducea omul la cimitir, ca să fie îngropat creştineşte, televiziunea transmitea înmormântarea în direct. Domnu’ Dan Diaconescu îşi dădea palme, că el singur i-a învăţat pe confraţi cum se face televiziunea de înmormântare şi ăştia, neserioşi, hrăpăreţi, buiaci, au furat meseria. Suntem pe deplin conştienţi cu toţii cum ar fi fost ca ziariştii de îngropăciune să transmită de pe marginea gropii: cu plebea printre picioare, gata să cadă în groapă odată cu mortul, în timp ce se întinde după banii aruncaţi de nevastă, ca să scape de spaime şi frici şi să nu mai facă pipi în pat noaptea – norodul – cu popa care cădelniţează şi cântă Veşnica Pomenire, cu gândul că la cele lumeşti că, poate nu se mai lungeşte mult pelteaua, nu-l mai calcă tot muieretul pe sutană, şi-şi umple şi el buzunarele, plus că face plinul de benzină la maşină, cu observatorii pe margine care stau cu telefonul la ureche şi transmit către redacţii, către sedii, către unde trebuie: acum nevestei i s-a prins mantia albă în colţul cosciugului negru, acum i-au albit – ei – părul şi unghiile, acum nu mai are vin să toarne pe mormânt, că a fugit unul cu vadra întreagă, acum a ţâşnit formolul din sicriu, de zici că se trage la Plevna. Şi, pe principiul o fotografie pentru veşnicie, mai fac observatorii ăştia, o poză, mai multe, un album… Nţţţţ, nţţţţ, nţţţţ… Ce-am pierdut, ce-am pierdut… Dacă transmitea înmormântarea, televiziunea avea şi drepturile de înmormântare, în bani, evident, asigurate, dar şi rating-ul, că, de, ce om normal din ţara asta nu stă cu ochii ţintă la ecran, ca să vadă minunăţie de transmisie în direct? Taman de la buza gropii unde e băgat mortu’! Mai ales că, nu-i iese oricărui bleg şi nasol de ziarist să transmită din prima linie a războiului de îngropăciune! Şi nu oricine poate să fie ziarist de îngropăciune. Noooo, tre’ să ai talent, nenică, tre’ să ai har, că faci artă, nu scuipi seminţe, şi nici nu faci măcinici!

 

Cu mucii în colivă

Ei, dar despre poporime ce ziceţi? Cum n-a vrut ea să-i scape nimic, că doar tre’ să fie o bunătate de înmormântare, cu de toate, cu bocet, cu aoleli, cu văicăreli, cu smuls din cap părul… Ei, dar aţi văzut înmormântare fără pomană? Fără colaci? Fără colivă? Fără o masă, acasă la mort, sau poate la local, că a fost bun naţional Nicolaescu şi poate să dea o masă mai bună? Fără un prosopel, acolo, o eşarfă, o pânză împărţită ălora care ţin coroanele, sicriul, crucea, steagul şi, în fond, isonul, la miorlăit? Cum să pleci de la mort fără colivă, în care, doamne iartă-mă, însă n-am găsit altă rimă, au dat unii mucii şi scuipatul? A, am uitat băgătorii de seamă. Aici intră nenea Vadim, tanti Paula, mulţi alţii care au fost şi sunt specialişti în Sergiu Nicolaescu… Păi tuşa Paulica ştie, ştie bine cum e cu viaţa, tradiţiile, legea. Ce-i al ei, e pus de-o parte. Şi iată cât de adânc le zice dânsa: „femeile de la ţară poartă pe cap basma la înmormântare, că aşa trebuie să fie şi să poarte. Noi, femeile de la oraş punem pe cap o pălăriuţă, o pălărie, ceva, că nu se face să te duci cu capul gol la înmormântare!”. Dar feregea nu ar fi fost bine să pună nevasta tânără – păcat de neiertat! – a lu’ Nicolaescu? Într-un sac de iută dacă intra, nu era bine? Eu m-am mirat că el, marele regizor, actor, cascador, n-a sărit, indignat de atâta fanfaronadă, de acolo, de unde era şi n-a tras, cu ultimele-i puteri, ultimul cartuş! Oameni buni, vorbim despre un artist, despre un om care a iubit cu pasiune, toată viaţa, frumosul, aventura, deosebitul, care n-a fost, din punct de vedere spiritual şi cultural, dar şi din altele, comun, ca noi, ca lumea de rând. Atât, doar atât, trebuie să înţelegem, ca să înţelegem şi faptul că fiecare e stăpân pe propriile-i decizii! Asta e situaţia. Ăştia suntem noi. Avem în sânge microbul mahalalei, morbul bârfei, virusul pălăvrăgirii. Şi eu, de două zile, mă tot gândesc dacă nu cumva, la filmul ăsta Nicolaescu nu trage alt final. Am aşa, vaga bănuială că mai face vreo serie, vreun episod, vreo revenire la filmele sale. Poate chiar toarnă vreun film nou. Prea sunt mulţi actori în scenă, prea se opintesc mulţi să prindă rolurile principale, prea năvălesc dacii peste romani şi invers, prea e lumea pe picior de război. Din nimic. Oare ce titlu ar putea purta filmul în care, iată, fără un scenariu bine pus la punct, fără regia de rigoare, fără să învăţăm vreun rol, am fost cu toţii actori? Iartă-ne, Doamne!