Ocaziile ratate ale Occidentului și delirul geopolitic al cleptocratului de la Kremlin și prezentul tragic al Ucrainei nu poate fi înțeles fără a înțelege trecutul, în special cel post-sovietic, al țării martirizate. În ultimii ani, o serie de personalități americane, universitari și înalte oficialități din sfera politicii, diplomației și structurilor de securitate cu un rol major în deliberările și deciziile washingtoniene ce au marcat destinul regiunii în ultimele trei decenii, ne-au oferit, în interviuri acordate în exclusivitate postului nostru de radio, contextul și perspectiva necesare unei înțelegeri mai nuanțate a complicatei relații ruso-ucrainiene și a factorilor ce au putut precipita criza de nebunie geopolitică a cleptocratului de la Kremlin.
Triunghiul ruso-ucrainiano-occidental a fost, în ultimii 30 de ani, un joc de oglinzi deformante la bâlciul istoriei post-sovietice.
Haosul privatizării „sălbatice” și liberalizării-blitz a născut, în Rusia dar și în unii foști „sateliți” ai Moscovei sovietice, monstrul cleptocratiei și derivelor autocratice.
Vladimir Putin este excrescența acestei evoluții.
„O vreme, Putin a părut un personaj pozitiv care, după comunism și interludiul corupt Elțîn a revitalizat Rusia, a înălțat-o din cenușă”, explica în septembrie 2020, exclusiv pentru RFI-România, David Gordon, consultant pe probleme globale la grupul de expertiză Eurasia și director, între 2005 și 2007, al departamentului de strategie și planificare de la ministerul de Externe. Când a preluat cârma, corabia Kremlin-ului era îngreunată de lestul extinderii NATO înspre est, care a început în 1999, primul an al domniei putiniene, și a continuat, cu un val și mai înalt, în 2004. Kremlin-ul a văzut în această extindere o trădare a spiritului dacă nu literei înțelegerii Gorbaciov-Baker din 1990 care ar fi limitat lărgirea la Germania orientală.
Pretinsa duplicitate a Occidentului a fost, pentru Putin, nevralgia care l-a sâcâit continuu.
Contextul economic favorabil din primii opt ani ai mandatului i-a mărit popularitatea; vistieria statului, umplută prin exportul de hidrocarburi la prețuri-record, i-a oferit mijloacele de a-și moderniza forțele armate; mentalul său de fost ofițer KGB l-a cramponat într-un trecut maniheist și revansard. Cu trecerea anilor, ecosistemul politic rusesc i-a căpătat chipul. În cartea sa DRUMUL SPRE NEOLIBERTATE și apoi într-o exclusivitate RFI-România, istoricul de la Yale, Timothy Snyder, mare expert în totalitarisme, explica distincția între politica inevitabilității– a progresului, practicată de Occident–și cea a eternității, a prezentului etern– poțiune de desensibilizare a populației.
„Trucul guvernării rusești este țintuirea populației în prezentul etern, care îți interzice să te gândești la viitor. Rușii sunt somați să vadă lumea ca pe un soi de teatru geopolitic, scenă a unor evenimente dramatice în care țara lor e mereu prezentă, mereu victimă, mereu personaj pozitiv”.
În iureșul extinderii militaro-economice, occidentul n-a înțeles această nevroză a victimizării. Este un punct asupra căruia insista, în martie 2019, Steven Pifer, ambasador în Ucraina între 1998 și 2000, fost director pentru Rusia-Ucraina-Eurasia în Consiliul pentru Securitate Națională, prezent în instanțele decizionale ale ministerului de Externe în perioada extinderii NATO în valuri spre Est, autor, în 2017, al unei cărți fundamentale despre agitata relație ruso-ucrainiană, VULTURUL ȘI TRIDENTUL.
„Privind retrospectiv, cred că am subestimat antipatia Moscovei față de extinderea NATO și am supraestimat capacitatea noastră de a calma angoasele Rusiei. De încercat am încercat…NATO n-a avut nici un plan de a plasa arme nucleare pe teritoriul noilor state membre. Pînă-n 2014, după anexarea Crimeei, n-au fost desfășurate nici forțe combatante terestre. Domnul Putin are o cu totul altă percepție. În viziunea sa, extinderea a ignorat interesele Rusiei, fiind doar o manevră de proiectare a forței militare occidentale pînă la granițele țării sale”.
Ce s-a întâmplat după 2004, când șapte state est-europene au părăsit sfera sa de influență, l-a dus pe Putin în pragul crizei geostrategice de nervi. La 3 aprilie 2008, arhitectul clepto-democraturii kremliniene citea declarația finală a Conferinței la Vârf a Consiliului Nord-Atlantic, desfășurată la București, zăbovind iritat asupra articolului 18 („poarta NATO va rămâne deschisă”) și în special asupra articolului 23 care, la instigarea președintelui Bush Jr. dar peste opoziția Franței și Germaniei, proclama că „Georgia și Ucraina vor deveni membre NATO”.
Patru luni mai târziu, Rusia invada Georgia, șase ani mai târziu recurgea la măsuri și mai drastice–anexarea Crimeii și separatismul donbasian– după primul freamăt reformator („pucist” în versiunea Kremlinu-ului) al EuroMaidan-ului și Revoluției Demnității.
Perioada de maximă incertitudine noiembrie 2013–februarie 2014 (când președintele Ianukovici fugea în Rusia) este un microcosm al confruntării dintre Moscova și Occident, cu amestecul său exploziv de bune intenții (Parteneriat UE pentru Ucraina), mișcări geostrategice provocatoare și abia-voalate interese economice. În acele luni confruntarea a ajuns la incandescență, în acea epocă s-au distilat, în laboratoarele neo-realității kremliniene, otrăvurile propagandistice care astăzi ucid orice dialog rațional și prelungesc coșmarul.
Între EuroMaidan și decizia irațională, în ultima instanța sinucigașă politic a lui Putin de a invada Ucraina, linia e dreaptă.
În orașele ruinate ale Ucrainei de astăzi trecutul bântuie, scena tragediei e populată de personaje ale istoriei recente–Petro Poroșenko, președinte între 2014 și 2018, în armură pe linia frontului, primul său ministru Arseni Iațeniuk jurând, din ascunzătoare, să lupte până la moarte, fosta icoană a speranțelor deșarte Iulia Timoșenko culpabilizând Occidentul–care ar fi putut, poate, să scoată relația ruso-ucrainiană din matca-i fatală.
În fața suferinței enorme, să te gândești la ce ar fi putut fi este justificabil.
Ce s-ar fi întâmplat dacă…e un joc imaginativ dureros dar necesar.
” Cred că Statele Unite sunt răspunzătoare într-o anumită măsură de sfîrșitul păcii în Europa. Am considerat atunci, consider cu și mai multă tărie astăzi, că extinderea NATO pînă la granițele Rusiei, împotriva dorinței Moscovei, contrar unei promisiuni făcute atît liderilor sovietici cît și celor ruși, și cu garanția că Rusiei nu i se va permite niciodată să adere, a întors clasa politică, publicul rusesc în general, împotriva Vestului. Domnul Putin a adoptat o postură agresivă în raport cu vecinii în mare parte pentru a genera sprijin politic intern. Extinderea NATO, cum a fost făcută, i-a alienat pe ruși, garantând că politici agresive zugrăvite ca fiind defensive vor contribui la creșterea popularității lui Putin. Nu cred că Vestul ar fi putut în vreun fel să prefacă Rusia într-o democrație–misiune extrem de dificilă date fiind istoria și cultura politică rusească. Dar, dacă după sfîrșitul Războiului Rece Statele Unite ar fi coordonat o strategie de includere, nu de excludere a Rusiei din structirile securitare europene, anti-americanismul și anti-occidentalismul ar fi avut mai puțin apel,
opina în mai 2019, la microfonul RFI-România, profesorul de la Universitatea Johns Hopkins, fost înalt funcționar în ministerul de Externe, autor, în 2016, al cărții MISIUNE EȘUATĂ: America și Lumea După Sfârșitul Războiului Rece, Michael Mandelbaum.

