Nemuritorul Sergiu Nicolaescu

Indubitabil, pe cerul marilor aştri s-a stins, sau aşa pare, o stea. Desigur, vorbim despre Sergiu Nicolaescu. Acesta, aşa cum v-am spus deja, a încetat în această dimineaţă din viaţă.

 

Declaraţii contradictorii la spital

Ai zice că e, cel puţin ciudat acest fapt, că a murit, având în vedere declaraţiile medicilor de ieri, cum că nu sunt complicaţii, se simte bine şi face progrese mici spre însănătoşire. Deci de ieri sunt declaraţiile astea, nu de acum un an, nu de acum o lună, de ieri! E drept că organismul uman, care e un mister de multe ori şi pentru medici, are propriile-i reguli. Se năruie sau se ridică atunci când te aştepţi mai puţin. Mai ales la vârste mai înaintate. Dar aici pare că s-a ascuns ceva. „În ultimele 48 de ore, în evoluţia domnului Sergiu Nicolaescu au apărut complicaţii cardiace şi pulmonare severe care nu au răspuns la tratamentul intensiv aplicat şi care au condus la deces azi, 3.01.2013, ora 8.20”, se arată în comunicatul de presă transmis de Spitalul Elias. 48 de ore? Păi de ieri până acum sunt 24, dacă mai ştim ce e aia matematică, noi cei de pe margine. Ca să nu mai vorbim că, ieşiţi la declaraţii, medicii de la Elias, pe de o parte vorbesc în termeni medicali, pe care nu îi înţeleg decât ei, pe de alta sunt destul de agresivi în limbaj şi exprimare: avea boală diverticulară de vreo 12 ani, este boala vârstnicului, nu se alimentase, avea proteină scăzută, au apărut complicaţii acum 48 de ore. Dar despre problemele cardiace şi pulmonare nu spun nimic. Şi doar ei au spus că acestea au dus la deces. Ce e cu acel plămân perforat, întrerupt, din cauza căzăturii pe gheaţă? De ce ba s-a spus că e nevoie de operaţie, ba nu e? Desigur, noi ăştia care dăm din gură acum, nu ne pricepem şi nu acuzăm reputaţii medici de la Elias, dar întrebările noastre, în contextul dat, sunt legitime. Şi, desigur, mai sunt şi altele pe care ni le punem singuri, dar la care nu sperăm să aflăm răspuns. Avem dreptul, în atare situaţie, să facem speculaţii. Oricare ar fi ele.

 

Care o fi fiind replica de ieşire din scena vieţii a maestrului?

Dar, dincolo de tot şi de toate, Sergiu Nicolaescu a fost un personaj. Un om care a iubit frenetic viaţa, femeile, patria şi filmul, mai ales cel istoric, dacă e să luăm în calcul faptul că, aproape a lăsat cu limbă de moarte, ca pe un testament, dacă vreţi, ca generaţia tânără să ducă mai departe tradiţia filmului istoric. Tocmai pentru a nu ni se pierde, în marea de europenizare, rădăcinile. Eu ştiu oameni care, la istorie, ca să mă opresc asupra filmului istoric pe care el l-a iubit atâta, n-au stat prea bine. Nici nu s-au dat în vânt după materia asta, nici n-au rămas cu mare lucru, când au studiat-o la şcoală. Dar, printr-un renghi al sorţii, aş putea zice, au păstrat multe date istorice în memorie, după ce au văzut filmele lui Nicolaescu. Desigur, adevărul istoric din filmele sale nu este cu titlu de absolut. A avut şi Nicolaescu gradul său, ca oricare dintre noi, de subiectivism, în abordarea adevărului istoric. Dar, deşi mulţi pigmei în ale cinematografiei au sărit la gâtul său, după 1989, din multe puncte de vedere, Sergiu Nicolaescu rămâne de departe nu numai cel mai prolific regizor şi actor de la noi, ci şi cel mai bun. A făcut în cinematografie de toate, a fost, inclusiv operator, cascador, spectator, critic al filmelor sale şi nu doar. Desigur, pe lângă posturile arhicunoscute de regizor şi actor. S-a bucurat de faimă, de succes, de aplauze. A avut, însă, şi lucruri care l-au măcinat tacit: faptul că mulţi îi contestau munca şi filmele, faptul că n-a avut copii, acela că, unul dintre cei pe care i-a considerat prieteni, Szoby Cseh, nu doar că l-a atacat grosolan, dar l-a şi turnat la securitate. Toate astea, altele, multe, pe care din afară doar le bănuim, l-au afectat în timp, slăbindu-i buna condiţie fizică pe care şi-o întreţinea, inclusiv în zilele de iarnă, prin tot felul de sporturi. Călăritul era una dintre preferinţele sale şi, la 2 Mai era adesea văzut una cu calul său, pe malul mării pe care a iubit-o atâta. Despre filmele sale, dar şi despre el, omul, prefesionistul în ale cinematografiei – la calitatea de politician nu aş vrea să mă refer neapărat – se pot scrie întregi epopei. Tomuri întregi. Se pot face, de ce nu, filme de succes. Din păcate, în viaţă nu e ca în film, să învingă personajul pozitiv, să iasă în faţă binele, să păcălească moartea. „Un fleac… M-au ciuruit!”, este poate replica sa de ieşire din scena vieţii

 

35 de milioane de telespectatori din România şi peste un miliard din lume la filmele sale!

Desigur, aşa cum se întâmplă întotdeauna, despre morţi numai de bine. Asta dincolo de faptul că oamenii care au lucrat cun el, care l-au cunoscut, chiar l-au apreciat sincer şi poate l-au iubit. Marii actori ai ţării, Ion Besoiu; Florina Cercel, Mircea Diaconu, Mircea Albulescu, Valentin Teodosiu, Maia Morgenstern, Ion Dichiseanu, Draga Olteanu Matei, Ioana Moldovan, Daniela Nane, dar şi alţii, cu siguranţă, pe care doar din lipsă de timp nu îi mai amintesc aici, au transmis mesaje de apreciere şi respect pentru cel care a fost marele regizor Sergiu Nicolaescu. „Dragă Sergiule, aşteaptă cu încredere că voi veni şi eu lângă tine”, a spus Mircea Albulescu. Iar Ion Dichiseanu a spus, printre altele: „El nu ne-a părăsit. El va rămâne nemuritor pentru cinematografia românească. A fost singurul regizor care s-a încumetat să realizeze filme istorice”. Nemuritor l-a numit şi Besoiau, care, se ştie, i-a fost lui Nicolaescu nu doar coleg, ci şi prieten. Acelaşi lucru, de a-l evoca pe marele dispărut, l-au făcut şi politicienii care l-au cunoscut îndeaproape sau care l-au respectat pentru amprenta pusă în cinematografia românească: Ion Iliescu, Petre Roman, Corneliu Vadim Tudor, Victor Ponta. La ora la care scriu, sunt convinsă că şi alţii au făcut acelaşi lucru. Din toate declaraţiile acestor prieteni, cunoştinţe, apropiaţi, reiese că Nicolaescu a fost un om corect, muncitor, dedicat cinematografiei, iubitor de frumos. Şi, cum se ştie, nu te poţi face în lume şi-n viaţă iubit de toată lumea. Cert e că Nicolaescu a lăsat o adevărată moştenire pentru viitorime. Chiar dacă nu a mai apucat, aşa cum dorea, să mai facă două filme. A avut, însă, la cele peste 60 de filme ale sale, peste 135 de milioane de telespectatori din România şi peste un miliard din lume şi a dat viaţă unor personaje absolut memorabile, remarcabile, deosebite. Şi rămâne un mare patriot al naţiei.
.
Să vorbim despre avere

Dincolo de profesionalismul său şi credinţa în filmul românesc, Sergiu Nicolaescu a fost şi un bărbat frumos, râvnit de femei, iubăreţ şi iubitor. El, deşi în filmele sale apar puţine femei în roluri principale, a fost căsătorit de trei ori şi a iubit mult mai multe doamne. Cu prima soţie a convieţuit doar câteva luni, cu a doua a stat 10 ani, pentru că, aşa cum spunea Nicolaescu într-un interviu, lucrau împreună şi nu au mai rezistat, iar cu a treia soţie este din 1996. A luat-o, cum spuneau gurile rele, s-o crească, pentru că Dana Ionică, actuala soţie, este mai tânără cu 46 de ani decât el. Cu ceva vreme îninate de deces, Nicolaescu spunea despre criteriile sale de alegere a femeilor: „Cred că trebuie să aibă multă răbdare o femeie ca să rămână cu mine. Şi trebuie să fie frumoasă. Realitatea e că, întotdeauna mi-au plăcut blondele, dar până la urmă soţiile au fost brunete. Acasă nu sunt dificil. La muncă sunt dificil, acolo unde muncesc sunt dur şi dificil. Acasă sunt la mine şi vreau să mă relaxez”. Şi a mai spus Nicolaescu: „Mi-am iubit mereu ţara, părinţii, soţia. Iar filmul a fost existenţa mea. Nu am filme preferate. Le iubesc pe toate. N-am avut copii şi nici nepoţi, deşi mi-am dorit. Aşa a fost să fie. Dar îmi iubesc filmele”. Acum, unii deja se gândesc cum se păruiesc soţiile lui Sergiu Nicolaescu pe avere. Şi, dacă ieri vă prezentam nişte amărâţi de deputaţi care au o avere colosală, 16, 15, 14 case, să vă spunem acum ce lasă un maestru al filmului românesc moştenitorilor săi: două apartamente în Bucureşti, o casă de vacanţă la 2 Mai, 2000 mp în Bucureşti, 450.000 de lei, 250.000 de euro, 42.000 de dolari. Pare mult, nu? Dar faţă de zecile de milioane de euro ale politicienilor care învârt contracte cu statul şi fură de la fraierii ca noi, este insignifiant.

 

Să-l salutăm pe comisarul Moldovan!

Încheiem, ca aducere aminte, cu câteva citate rămase memorabile, din Sergiu Nicolaescu şi personajele sale:

Un fleac, m-au ciuruit…

Eu sunt, dom’ Semaca, Lăscărică. Nu trage!

Pasiunea este mai puternică decât viaţa.
Nu sunt optimist, nu sunt pesimist, sunt doar un luptător!
Eu o să plec, dar nu o să mor niciodată!
Dar ce, este neapărată nevoie să citeşti legea ca să votezi?
Am ajuns la vârsta amintirilor. Nu am copii, nu am nepoţi care să îmi îndulcească bătrâneţile, dar am filmele mele şi publicul meu.
Acestea sunt întrebări care trebuiesc puse celui întrebat.
Să-l salutăm, zic, la ieşirea din scena vieţii, pe marele maestru al cinematografiei noastre, Sergiu Nicolaescu, aşa cum făcea comisarul Moldovan: cu mâna la pălărie. Sau, şi mai bine să ne scoatem pălăria în faţa lui. Amza Pellea, marele lui prieten, cred că, acolo în raiul actorilor, îl aşteaptă. A pregătit, discret, să nu îl vadă Sfântul Petru, damigeana cu zaibăr, curcanul, prazul din geanta diplomat. A aşternut în cale multe flori şi a scos toţi caii din herghelii ca să-l întâmpine pe Sergiu Nicolaescu. Ce discuţii vor mai purta ei doi! Ce aduceri aminte de la filmările cu „Mihai Viteazul” sau „Nemuritorii” îi vor năpădi! Ca-n vremurile bune…

Iar noi, cu plecăciune şi umilinţă, mai spunem doar atât: Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe marele nemuritor!…