Arhitecta a murit după ce intrase în comă, în urma unui accident rutier
Arhitecta care a proiectat Casa Poporului, Anca Petrescu, în vârsta de 64 de ani, a murit, miercuri, la Spitalul de Urgenta Floreasca din Bucuresti, dupa ce intrase in coma la sfarsitul lunii septembrie, in urma unui accident rutier.
Fostul senator Marius Marinescu a precizat ca Anca Petrescu, cu care a fost coleg in PRM, a incetat din viata miercuri, la spital, informatia fiindu-i furnizata de catre profesorul Ion Lascar, seful Sectiei de chirurgie plastica de la Spitalul de Urgenta Floreasca.
Anca Petrescu era internata la Spitalul de Urgenta Floreasca, iar de o luna era in coma, dupa ce a fost implicata intr-un accident rutier in judetul Timis.
Anca Petrescu s-a nascut in 20 martie 1949, la Sighisoara, iar in 1973 a absolvit Institutul de Arhitectura Ion Mincu.
In 1980 a fost desemnata sa proiecteze Casa Poporului, in prezent Palatul Parlamentului. In legislatura 2004-2008 a fost deputat din partea PRM.
Cine termină opera ei şi a Epocii de Aur?
Marele ei regret a fost, încă de la schimbarea regimului lui Ceauşescu, că nu a terminat Casa Poporului, monument ridicat în Epoca de Aur. Ridicarea unui monument strategic nu a fost pe deplin ideea lui Nicoale Ceauşescu. Încă de pe vremea lui Carol al ll-lea se discuta în cercurile importante ale ţării despre o astfel de construcţie, fără a fi botezată Casa Poporului.
După cutremurul devastator din anul 1977, ideea unui asemenea edificiu a început să încolţească în mintea dictatorului care se afla la putere şi care voia să-şi construiască propriul oraş. Aşa a ajuns Nicoalae Ceauşescu să organizeze un concurs la care au participat 17 colective de arhitecţi, care mai de care mai talentaţi.
Anca Petrescu povestea într-un interviu că nu a crezut niciodată că va fi alesproiectul ei. În iarna anului 1982, a avut loc ultima etapă a concursului. Dintre toate proiectele prezentate atunci, unul singur l-a impresionat pe conducător, cel creat de către Anca Petrescu, care la acea vreme avea o temă interesantă de licenţă: dealul pe care urma să fie construită Casa Poporului.
Când tânăra arhitectă a început să schiţeze proiectul Casei Poporului, nu s-a gândit că va ajunge să-l impresioneze atât de mult pe dictator: „Nu am crezut nicio clipă că o să aleagă proiectul meu. Ceilalţi arhitecţi care au participat în concurs aveau nişte titulaturi impresionante, în comparaţie cu mine” , a povestit Anca Petrescu.
Un an mai târziu, au început în mod oficial lucrările pe şantierul bucureştean. Pentru construcţia impresionantei clădiri au muncit în jur de 20.000 de oameni. Timp de şapte ani, în trei schimburi, fără să ţină cont de caniculă sau de ger. Un efort colosal, care a fost răsplătit cu sume importante de bani, după cum spunea arhitecta.
În comparaţie cu muncitorii de pe şantier, arhitecţii erau plătiţi mult mai prost, însă toţi erau răsplătiţi cu aceeaşi suma. Nicoale Ceauşescu nu lua în calcul performanţele individuale sau proiectele pe care aceştia le făceau. Era suficient să fii unul dintre arhitecţii care lucrau pe şantier, alături de Anca Petrescu, ca să fii plătit cu aceaşi sumă care îi era oferită şi ei.
Nu există date oficiale care să ateste numărul de morţi sau de răniţi din acea perioadă. Doar mărturia celor care lucrau acolo mai face astăzi lumină în cazul celui mai mare şantier din Bucureşti al anilor 80.
Şi Anca Petrescu a fost martoră la un accident. În timp ce se afla la muncă, o tânără care stătea pe o scară foarte înaltă s-a dezechilibrat şi a căzut în gol de la zeci de metri. Din cauza înălţimii mari şi a impactului puternic, fata nu a mai avut nicio şansă de scăpare şi a murit imediat, chiar sub ochii celor de pe şantier.
Anca Petrescu infirmă categoric aceste zvonuri: „Dacă cineva murea pe şantier, imediat apărea Procuratura Militară. Lucrările erau oprite şi se făceau cercetări amănunţite ca să se descopere din vina cui s-a produs accidentul”, a povestit ferm arhitecta.
Două buncăre antiatomice şi un adăpost antiaerian în stare de funcţionare se odihnesc sub Casa Poporului. Galerii care se întind pe câteva niveluri şi tuneluri de fugă sunt părţi normale ale unei asemenea construcţii, spunea Anca Petrescu: “Dacă în cazuri de urgenţă cineva se adăposteşte în buncărele de sub Casa Poporului, trebuie să iasă de acolo într-un fel sau altul. Acesta este rostul unor tuneluri de fugă. Cât despre un oraş plutitor subteran, nici nu poate fi vorba” .
Edificiul din mijlocul Bucureştiului a doborât de-a lungul timpului numeroase recorduri. Este a doua clădire din lume, raportându-ne la numărul de metri pătraţi, cea mai mare clădire administrativă, cea mai masivă, dar şi cea mai scumpă clădire din lume.
Adevăratele comori din interiorul construcţiei sunt numeroasele sculpturi în marmură. La acestea se mai adaugă 700 de candelabre de cristal şi uşi sculptate în lemn, care valorează o adevărată avere. Laminatoarele din bronz turnat sunt unice şi reprezintă o adevărată comoară ascunsă între pereţii Casei Poporului.
Nici decoraţiunile din interiorul încăperilor nu sunt ieftine: covoarele enorme, draperiile create manual şi clanţele din metale rare alcătuiesc opulenţa clădirii. Pe lângă acestea, monumentul este decorat cu sculpturi din ipsos, făcute în acea vreme în mărime naturală. La rândul lor, decoraţiunile sunt înfrumuseţate cu foiţe subţiri de aur.
Decoraţiunile care înfrumuseţează holurile Palatului, au fost create manuale de către arhitecţii din echipa Ancăi Petrescu. Se lucra pe o scara de 1 la 1, adică în mărime naturală. Pentru că nu aveau la dispoziţie tehnologia de acum, pentru a obţine un anumit model, îl desenau în mărime naturală. O muncă minuţioasă şi în care nu era loc de greşeală.
În fiecare zi de sâmbătă, dictatorul pleca de acasă la ora 6.00 şi făcea vizite pe şantiere din Bucureşti. La ora 14.00, era în fiecare săptămână, la cel mai mare şantier din Capitală. Însoţit de cele mai multe ori de către miniştri, Nicolae Ceauşescu venea să vadă cum decurg lucrările. Arhitectul-şef trebuia să îi prezinte evoluţia construcţiei. Tot în cadrul acestor vizite, trebuia să i se pună la dispoziţie planul de muncă pentru săptămâna care urma. Uneori venea însoţit şi de Elena Ceauşescu, soţia sa, dar de cele mai multe ori, în vizitele oficiale de pe şantiere, prefera compania altor oameni din stat. Dacă erau lucruri care îl nemulţumeau pe şantier, începea o discuţie cu omul desemnat să supravegheze evoluţia lucrărilor: arhitectul-şef.
În spatele grandorii şi al dimensiunilor impresionante de care se bucură, Casa Poporului a fost un adevărat dezastru pentru cartierul Uranus, o parte a vechiului Bucureşti, care astăzi mai există doar în amintirea oamenilor.
Aici trăiau liniştite zeci de mii de persoane, în case modeste, decorate cu grădini simple. Existenţa liniştită le-a fost zdruncinată când Nicolae Ceauşescu s-a gândit să îşi construiască propria fortăreaţă. Ambiţia extremă a “primului architect în stat” a fost motivul care a condus la o invazie a buldozerelor comuniste pe teritoriul vechiului cartier. Invazie, care s-a terminat cu un triumf al maşinăriilor dirijate chiar de către dictator.
Potrivit istoricilor, o cincime din Bucureştiul care exista odinioară a fost pur şi simplu şters de pe hartă la ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Şi dramele nu s-au oprit aici. Familiile rămase fără locuinţe şi fără agoniseala de-o viaţă au fost obligate de regim să se mute în blocurile din apropierea fostului cartier.
Nu au fost mulţi cei care au reuşit să treacă cu bine peste „testul” impus de către conducătorul statului:„După ce au fost luaţi din case de sistemul comunist, o parte dintre aceştia s-au sinucis sau au murit de inimă rea” , după cum povesteşte istoricul Dan Falcan.
Zeci de mii de clădiri-monument, puse la pământ
Case, biserici şi spitale, în jur de 40.000 de mii de construcţii. Toate au căzut victime ale ambiţiei lui Nicolae Ceauşescu de a rade de pe faţa pământului „tot ce era vechi” . O practică des întâlnită de-a lungul istoriei printre nume marcante: “Şi Napoleon al II-lea a făcut acelaşi lucru. A dărâmat monumente valoroase, fără să-l intereseze, doar pentru a-şi construi Noul Paris” , aminteşte Dan Falcan.
Mănăstirea Văcăreşti deschide lista clădirilor-monument ce au fost dărâmate la ordinul strict al dictatorului. Specialiştii consideră demolarea lăcaşului ca fiind o adevărată “crimă culturală” din istoria României. Odată cu Mănăstirea Văcăreşti au mai fost demolate peste 20 de biserici şi mănăstiri, precum Sfântul Nicoale Crângaşi, Sfânta Vineri sau Sfântul Spiridon. O parte dintre acestea au fost reconstruite, după căderea regimului, dar nu mai păstrează aerul autentic de odinioară.
Şi maidanezii sunt o moştenire a Casei Poporului
Pe lângă pagubele culturale şi dramele familiilor rămase fără case, au luat naştere noi probleme sociale. Când locuitorii cartierului Uranus au fost obligaţi să îşi părăsească curţile, şi-au părăsit şi câinii pe care îi aveau. Şi aşa, în zeci de ani, s-a ajuns la situaţia actuală din Bucureşti, în care câinii fără adăpost sunt o adevărată povară pentru autorităţi.
Lucrările nu sunt terminate la Casa Poporului
După revoluţia din anul 1989 toate lucrările au fost sistate. A urmat un lung proces prin care locuitorii ţării erau întrebaţi dacă vor să demoleze construcţia aproape terminată. Un număr foarte mic dintre aceştia au ales ca gigantul din Capitală să fie demolat şi aşa a ajuns să i se găsească o întrebuinţare clară.
Pentru că este vorba despre o clădire impresionantă, cu o suprafaţă de 370.000 de metri pătraţi şi 84 de metri înălţime, trebuie ca ventilaţia din interiorul acesteia să fie ireporşabilă. Lucru care nu se întâmplă în acest moment în Casa Poporului, după cum poveşteşte chiar arhitecta şi deputate Anca Petrescu.
Ferestrele căptuşite cu trei foi de geam şi pereţii groşi de peste un metru nu permit o aerisire corectă a întregii clădiri. Cum lipsa fondurilor este o mare problemă, abia acum s-au reluat planurile de finalizare a zonelor
Casa Poporului, un kitch pe gustul politicienilor
Este mare, e încăpătoare, dar cheltuielile de întreţinere şi, mai ales, cele necesare terminării clădirii sunt enorme şi nejustificabile.
Preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea ar solicita sprijin de la Bruxelles pentru finanţarea reparaţiilor dar nu poate fiindcă, pur şi simplu, „Casa Poporului” nu este proprietatea nimănui. În orice caz, nu aparţine statului. De fapt, nu există un cadastru pentru clădirea ce domină centrul oraşului. Casa Poporului este un no man’s land!
În comunism, problema cadastrală nu a existat. La căderea Ceauşeştilor, lucrările erau în stadiu de şantier şi au rămas multă vreme aşa. Dedesubtul amplasamentului fuseseră proprietăţile celor ce locuiau în centrul istoric, ras de pe faţa pământului din nebunia dictatorului. Nimeni nu a făcut preluarea oficială a şantierului, când clădirea a fost gata. Nu a fost făcută înscrierea în registrul cadastral pentru imensitatea din buricul târgului. Ceea ce, observă înseamnă că Parlamentul – adăpostit acum în palatul lui Ceauşescu – funcţionează, practic, ilegal. Cel puţin din punct de vedere cadastral.
Cu toate acestea, parlamentarii se gândesc să amenajeze piscine şi saune. Vor să se relaxeze şi ei la muncă, aşa cum se face în unele corporaţii. În schimb au subsolurile inundate, etaje nefinalizate şi, uneori, le lipseşte hârtia igienică, pentru că rămân fără bani.
Şi cine credeţi că plăteşte toate acestea?! Noi?!