A devenit ceva normal si chiar aproape obligatoriu ca progeniturile politicienilor sa se „agate” si ei pe undeva, intr-un loc linistit si caldut, de unde sa-si poata construi o „cariera” stand degeaba dar cu ajutorul parintilor.
Nici Gabriel Oprea junior nu face exceptie de la aceasta regula, iar tatal sau, desi a declarat recent intr-un interviu ca e nemultumit de faptul ca fiul sau se lauda cu el, generalul-tata, i-a implinit acestuia visul de a deveni un tanar politician. Nu conteaza daca juniorul are sau nu „chemare” pentru acest domeniu, conteaza doar ca e fiul tatalui sau, nu? Fenomenul si mai ales cazul in sine a fost analizat pe site-ul stiripesurse.ro de analistul Razvan Zamfir:
„Anii 2010 vor fi reţinuţi de istorie pentru comicul de situaţie. Iar printre figurile pe care istoricii vor încerca să le explice ca fenomen, probabil se va număra şi Gabriel Oprea. În fond, merită măcar un studiu de caz. Şi, dacă despre Alexandru Marghiloman soţia obişnuia să spună că „totu-i fals la el, cu excepţia argintăriei”, atunci trebuie să ne întrebăm cum l-ar fi caracterizat aceeaşi prinţesă Ştirbey pe vicepremierul zilelor noastre.
General de armată, profesor universitar, om de stat şi gardian al interesului naţional, Gabriel Oprea nu ratează nicio ocazie pentru a-şi recita în public cartea de vizită. De ce? Poate tocmai pentru a-şi masca nesiguranţa. Sau neliniştea. Din clipă în clipă, un sceptic bine informat i-ar putea pune sub semnul întrebării oricare dintre titluri. Mitul generalului pare cel mai simplu de demontat. Să fim serioşi, după absolvirea şcolii militare (1983) şi pînă în 1990 a mânuit arma intendenţei, o activitate care l-a împlinit atât de mult încât la doi an după preluarea postului s-a înscris la Facultatea de Drept. Iar când s-a ivit ocazia, adică după licenţiere, s-a preschimbat în ofiţer de justiţie militară. Câtă justiţie – fie ea şi militară – poţi face în trei ani nu e greu de aproximat, în condiţiile în care domnul Oprea n-a fost nici judecător, nici procuror…
În 1989 – când colonelul Manafu susţine că Oprea i-ar fi „predat lui Ion Iliescu” sediul viitorului FSN – avea gradul de locotenent major. În 2001, după o retragere de 8 ani din armată, revine în forţă, purtând uniforma de general. La doar 40 de ani. Probabil pentru meritele excepţionale din civilie.
Şi cam atât despre cariera de militar.
Profesorul universitar Gabriel Oprea n-a fost niciodată conferenţiar. Sau lector. Sau asistent. Evident, nici preparator. A fost doar profesor universitar, aşa cum i se cuvinte unui general care n-a trecut prin gradul de maior. Sau de locotenent colonel. Sau de…
Numit director adjunct al Colegiului Național de Apărare în 2000, lui Gabriel Oprea i s-a și oferit şi un post de profesor asociat la catedra de… Securitate Națională. Apoi, după un doctorat rămas controversat (Comisia de Etică n-a infirmat punctual plagiatul, ci a constat că la momentul susţinerii tezei nu existau criterii clare de redactare a lucrării), generalul a devenit profesor universitar şi, ulterior, conducător de doctorat. Îi lipseşte din palmares doar titlul de membru al Academiei Române. Momentan.
Aproape mareşal şi tată iubitor
Sigur că, până recent, nimic din toate acestea nu a contat. Pentru că nici Gabriel Oprea, la rândul lui, nu a contat. În 2000, când îi acorda Ordinul Steaua României în grad de cavaler, probabil că nici preşedintele Emil Constantinescu – înfrânt deja de sistem – nu ştia de ce o face. Însă Iliescu, cel care l-a creat general pe Oprea, înclin să cred că ştia.
În politică, Gabriel Oprea a demonstrat că scopul scuză întotdeauna mijloacele, dacă scopul va fi descris public drept interes naţional. Nu e nevoie ca cineva să şi creadă povestea „siguranţei/interesului naţiunii”, cât timp ea serveşte unor obiective politice mai mari.
Profilul generalului – sau al profesorului universitar, dacă vreţi – Gabriel Oprea a forţat UNPR să-şi depăşească statutul de partid-breloc. Dacă în cariera militară nu s-a mulţumit decât cu apogeul, la fel şi-n cea universitară, pentru tabloul personal, condiţia de lider al unui micropartid nu era îndeajuns. Bineînţeles, substanţa n-a fost niciodată o chestiune de care vicepremierul să se încurce. Lipsa unei cariere militare reale nu l-a împiedicat să-şi asume rolul de general cu patru stele, iar absenţa vieţii universitare n-a fost o piedică în obţinerea titlului suprem în învăţământ. Doar nu se va încurca acum Gabriel Oprea de votul popular – sau măcar de participarea în alegeri – în tentativa de a construi cel mai mare partid din România. Cu atât mai mult cu cât nu-l construieşte doar din ambiţie personală ci, ca întreaga sa cariera, zic gurile rele, în cadrul unui scenariu mai larg.
Imaginea e tot ce contează pentru vicepremierul care şi-a inclus „siguranţa naţională” în fişa postului. „E ceea ce mă pricep să fac. La asta sunt bun”, declară cu fiecare ocazie Oprea, fără ca interlocutorul să-i sugereze măcar că „siguranţa naţională” nu e o activitate, ci rezultatul complex al mai multor factori. În termeni simpli, a spune că „te ocupi de siguranţa naţională”, e ca şi cum ai susţine că job-ul tău e binele. „L-am susţinut acum pe Iohannis pentru că aşa e bine, dar vom merge mai departe alături de Victor Ponta pentru că binele o cere”, ar suna la fel de logic din gura locţiitroului de premier . Binele – ca şi siguranţa naţională – înseamnă totul. Doar că, în politică, totul înseamnă nimic.
Şi fix despre nimic e vorba în viaţa şi opera politică a unui om preocupat exclusiv de imagine. Anghel Iordănescu, Rică Răducanu, Ilie Năstase, iată doar câteva personaje cu o imagine bine înfiptă în mentalul colectiv, dar care nu înseamnă absolut nimic în politică. Şi a căror apartenență la UNPR, spre exemplu, e un motiv de mândrie personală pentru Gabriel Oprea.
Acum, fostul premier interimar (a bifat și funcția asta, o să-l vedeți la pensie amintind de guvernul pe care l-a condus) înfruntă și ultima mare provocare din viața unei persoane publice. O încercare pe care și Traian Băsescu și Adrian Năstase au picat-o.
Ereditatea politică.
Fără să fie Brătieni sau Kennedy, Băsescu și Năstase au încercat să pună bazele unei familii politice, într-o formă sau alta. Inutil de reamintit, ambii au eșuat, în orice formă. Acum, şi Gabriel Oprea încearcă să-și perpetueze gena în politică. Dar nu pentru că Oprea junior ar avea vreun rost în partid, cum nici în privința seniorului nu-i clar ce caută în politica la nivel înalt. Ci pentru că tabloul perfect cuprinde și un moștenitor. Pentru cei mai emotivi dintre noi, destinul micului Oprea e unul demn de compătimit. Nu acum, când banii satisfac orice nevoie, dar poate peste ani, când va înțelege ce implică rolul de descendent al generalului, profesorului universitar, omului de stat și întemeietorului de dinastie Gabriel Oprea.”