Marin Moraru, la 76 de ani

Timpul ni se scurge avan printre degete, ca picurii mării care nu se simt bine în pumnul nostru. Şi, pentru că tot oameni sunt – fizic – deşi sunt nemuritori ca profesie, îmbătrânesc şi actorii. Marii noştri actori. Marin Moraru a făcut ieri 76 de ani… Frumoasă, prolifică, împlinită vârstă, aş îndrăzni, ca una care mai am ceva drum de bătut până aici, să afirm. Dacă, desigur, vrea şi Dumnezeu să fie astfel. Marin Moraru este, deşi un actor mare, un om modest. Îşi vede de teatru, de filmări, de casă, de familie, de soţie. Om de modă veche, stă şi iubeşte de o juma’ de secol – ehei, spun cei mai tineri dintre noi, care sunt fani ai „serialelor” cu Drăguşanca şi Cristea, un nasol, unul care n-a avut succes la femei, unul care n-a ştiut să-şi trăiască viaţa, un hodorog – aceeaşi femeie. Şi, deşi poate suna uşor desuet, aceeaşi ţară. Au început de câţiva ani să-l supere, să-l irite, să-l mâhnească multe din ţara asta. Vede, apreciază, simte că poate fi şi altfel, altundeva. Pleacă, uneori, câteva zile şi pe alte meleaguri. Dar se întoarce mereu la liman, ca refluxul, căci nu poate să trăiască în altă parte. A vrut, la vârsta opţiunilor de viaţă, să se facă inginer constructor. Bine că nu s-a făcut, aş zice. Chipurile, se ducea la cursuri la Politehnică, însă el fugea să le asculte pe cele de la teatru. Prin sânge-i curgea harul actoriei, nu tipicul logaritmilor. Şi el a înţeles asta la timp. Nu mai vrea, de destulă vreme, să dea interviuri. Nu ţine să iasă în faţă. Nu se bate cu cărămida în – cum îi place tineretului să spună – pectorali cu succesele şi realizările sale. Şi, cum spuneam, a împlinit 76 de ani. Îi dorim „La mulţi, mulţi, ani!”. N.M.