Oare sexul a devenit sport de performanţă?
Iată două feluri de mântuire: prin căsnicie şi prin călugărie. Pot anticipa dârzenia unui om căsătorit de a ţine de mariajul lui – de dragul copiilor sau pentru că nu acceptă aşa de uşor diluarea sau evaporarea îndrăgostelii – pot ghici şi abstinenţa unui călugăr în drumul lui spre mântuire, însă întrebarea mea este: Să ne mântuim de la ce? Recunosc, o întrebare cam grea şi total nepotrivită pentru Playboy. Pun pariu că foarte puţini au timp de asemenea dileme credincios-filosofale. Nu vă pripiţi însă. Ele au legătură cu sexul.
De ce trebuie să existe două extreme pentru o cale atât de populară – şi anume, credinţa? Dacă majoritatea vrea să creadă în ceva, unii în mariaj, alţii într-o mântuire prin abstinenţă, ei bine, eu cred în sex. Şi asta deoarece, cu sau fără sex, viaţa noastră trece oricum, nu ştim ce e dincolo, dar ştim ce pierd călugării în drumul lor spre căinţă.
C’est la vie, toujours parshive
Se tot vorbeşte în cultura urbană că sexul a devenit sport de performanţă şi că-i (cam) lipseşte sacralitatea, adică e despuiat de iubire, acea iubire pură, necondiţionată, finalizată cu îmbrăţişări şi promisiuni pe toată viaţa. Ce înseamnă acest „toată”, iar o chestiune de timp aflată sub semnul întrebării. Devoratorii de media reproşează din plin orice formă de superficialitate. A femeilor, a sexului, a articolelor etc. Adevărul este însă, un adevăr universal valabil şi acceptat inclusiv de preoţi (dar mai greu de recunoscut), că fără sare şi piper viaţa nu merită experimentată şi nici n-are sens să te gândeşti că ar trebui să te căieşti pentru că ai râvnit la soţia prietenului tău sau i-ai suflat duşmanului tău de moarte iubita cea plină de „je ne sais quoi”. Important este să-ţi dai seama că nici o pasiune reală nu duce la căinţă, cu atât mai puţin către mântuire. Se pot ivi niscaiva nostalgii pentru acel ritm nebun al tinereţii, care făcea să sară arcurile patului din ţâţâni, dar asta nu înseamnă decât că hormonii tăi şi-au făcut datoria, că ai iubit cum ai ştiut mai bine, că te-ai descoperit prin sex mai repede decât ai fi făcut-o prin orice alte mijloace şi că ai ales să fii părtaş la dragoste fără să-ţi baţi prea mult capul cu ea.
În căutarea sexului pierdut
Iată un fapt. Nimeni nu aleargă mai mult după sex decât cei care, după ce s-au bucurat de beneficiile iubirii maritale, a cam dat rutina peste ei. Mă contrazice cineva? Există în orice căsnicie un punct terminus peste care nu mai poţi trece. Poţi să rămâi în acel punct terminus ani la rând şi să aştepţi mântuirea pe barba ta, dar asta nu înseamnă că vei fi fericit cu alegerile tale. Acum zece ani, când un fost iubit (divorţat deja la vremea aceea) îmi explica ce s-a întâmplat cu punctul terminus al căsniciei sale şi cum acesta s-a transformat într-o dulce afecţiune, care însă n-a putut salva şi nici resuscita pasiunea de la începuturile unei relaţii ce părea un fel de poveste fără sfârşit, chiar dacă erau la mijloc şi doi copii, am dat din umeri, neînţelegând nimic. Eram la vârsta când credeam că te căsătoreşti doar dacă eşti sigur pe sentimentele tale. Mai târziu, după ce-am trecut eu însămi printr-un măritiş (care nu ştiu deocamdată dacă se va încheia sau nu), am înţeles că nici sexul de calitate, nici copiii, nici jurămintele nu te pot salva de la indiferenţă şi de la moartea propriului „eu”. Şi că acea dulce afecţiune de care vorbea unul dintre divorţaţii din viaţa mea nu e de nasul meu. Nu am nostalgia începuturilor fără continuitate. Ori cucereşti constant, ori te laşi de sportul acesta, care, ca-n orice sport, cere fair-play.
Eu fac sex, nu sexul mă face pe mine
Nu sunt vreo obsedată sexual şi nici nu vreau să conving pe cineva că trebuie să ne lăsăm guvernaţi în viaţă de pasiuni şi aventuri de-o noapte, de iubiri pasagere de o vară sau (a)cuplări în preajma sărbătorilor de iarnă, ca să trecem cu brio peste fericirea celorlalţi. Întotdeauna am trăit pe principiul că sexul este important, dar NU CHIAR ATÂT de important. Dacă eşti un vânător profesionist, vor decide pentru tine nostalgia libertăţii şi nevoia de a te cunoaşte PRIN celălalt, cu consecinţele de rigoare. Pentru toţi ceilalţi există mântuirea prin căsnicie.
Mai important pentru mine însă este să ştiu cum voi reacţiona atunci când cineva nu mai ajunge la inima mea sau eu nu mai ajung la inima lui. Ei bine, la 37 de ani, după câteva relaţii serioase (şi neserioase), tot nu ştiu cum să reacţionez, dacă vreau „să plec, dar să şi rămân”, vorba lui Arghezi.
Am învăţat doar să nu (mai) sufăr pentru că, dincolo de mântuirile de orice fel, viaţa nu se limitează numai la sex, despărţiri, aventuri, liste de cuceriri şi/sau lacrimi înfundate în pernă.
Zully Mustafa este scriitoare, autoare, printre altele, a romanelor Strugurii s-au copt în lipsa ei şi Nopţi orientale.