Liberalizarea femeilor
Featured, Life

Liberalizarea femeilor: Iată cum arăta în comunism și cum este acum în democrație

Dacă democraţia a triumfat cu adevărat în România într-o latură existenţială, aceea este liberalizarea familiei. Şi, în tandem, liberalizarea avorturilor.

Liberalizarea femeilor: Iată cum arăta în comunism și cum este acum în democrație

Naşterea, nunta şi moartea sunt cele trei evenimente sacre cărora li se supune fiecare viaţă de om. Sau aproape fiecare, atunci când vorbim despre nuntă, pentru că nu puţini sunt cei care se sustrag acestei directive a fiinţării depline. Cauzele sunt nenumărate şi nu e cazul să insistăm asupra lor. „Isaia dănţuieşte“ rămâne astfel o bucurie necunoscută multora.

Liberalizarea femeilor! Instituţia divorţului s-a liberalizat şi ea, ca şi avorturile, odată cu căderea comunismului. Deşi nu era o obligaţie impusă prin lege, căsătoria dădea bine la dosarul de cadre, mai ales la vârful piramidei comuniste. Cât despre divorţ, acesta era o pată neagră pentru nomenclaturiştii care încercau să mai urce o treaptă în ierarhia regimului comunist.

Celula de bază a societăţii, familia, era un punct în plus pe paşaportul roşu pentru accederea pe noi culmi a carieriştilor în păienjenişul structurilor PCR. Vigilenţa organelor admonesta cu vot de blam divorţul nomenclaturistului care ocupa o funcţie importantă în angrenajul totalitarismului.

Naşterea, o datorie patriotică

Politica demografică a lui Ceauşescu a fost aplicată cu braţul lung al unor legi dictatoriale. Creşterea populaţiei nu s-a datorat atât stimulentelor materiale, care au contat şi acestea cu precădere în straturile cele mai sărace ale societăţii, cum ar fi comunităţile de romi, comunităţile rurale ori cele de la periferia oraşelor, cât mai ales interzicerii avorturilor începând cu anul 1966, când a fost adoptat Decretul-Lege 770 care prevedea că naşterea e o datorie patriotică. Potrivit statisticilor, în perioada 1967-1972 în România comunistă s-au născut peste două milioane de copii. Rata natalităţii a crescut în medie de la 2 la 4 copii pe familie. Cei două milioane de copii născuţi în urma acelei directive de partid au fost numiţi generaţia „decreţeilor.“

Nu s-a scris încă o carte albă a tragediilor care au urmat aplicării acestui decret dezumanizant care să cuprindă numărul femeilor însărcinate ce au murit în urma încercării disperate de a-şi întrerupe sarcina apelând la felceri care foloseau metode barbare; numărul sinuciderilor în rândul mamelor care aveau deja mai mulţi copii şi care nu vedeau calea pe care s-o apuce pentru a mai putea creşte încă unul; numărul sinuciderilor în rândul mamelor care îşi pierdeau minţile când îşi vedeau fătul de patru-cinci luni zbătându-se în punga de plastic pe care moaşa o ţinea în mână ca pe un trofeu; numărul nou-născuţilor care au rămas cu sechele toată viaţa pentru că au supt în burta mamelor otrăvuri pe care moaşele cu purcoiul de bani la saltea le „prescriau“ ca fiind menite să întrerupă sarcina; numărul traumelor, al internărilor la ospicii pe durată nedeterminată, asta însemnând, în multe cazuri, pentru tot restul zilelor; numărul femeilor bătute crunt de bărbaţii lor pentru că vor mai aduce încă un „plod“ acasă, încă o gură de hrănit, deşi biata femeie nu avea nici o altă vină în afara aceleia de a satisface poftele trupeşti ale însoţitorului de viaţă.

Suma unor numere ale morţii fizice, psihice şi morale nu ţine locul istoriei

Dar o carte albă a tragediilor generate de mintea bolnavă a lui Ceauşescu şi de regimul totalitar în ceea ce priveşte interzicerea avorturilor e departe de a fi doar suma unor numere ale morţii fizice, psihice şi morale.

Raportul Tismăneanu de condamnare a regimului comunist este doar o filă săracă ce consemnează aceste tragedii. Lipseşte povestea, lipsesc paginile unei realităţi care sângerează şi acum, după mai bine de o jumătate de secol. Abia atunci când o realitate se aşază în matca ei, ea poate fi povestită. La fel ca toate ororile comunismului, ale Holocaustului, ale războaielor, ale tuturor genocidelor care au traversat secolul trecut. Altfel spus, abia atunci când realitatea devine o entitate implacabilă, ea poate fi povestită.

Aceasta este, în esenţă, cauza pentru care tinerii nu au acces la dictatul memoriei. Profesorii şi părinţii lor, majoritatea covârşitoare, sunt „pe lângă subiect“. Nu asimilează memoria grozăviilor comuniste ori naziste pentru că nu au cartea deschisă în faţa lor. Iureşul vieţii de zi cu zi ţine locul unei existenţe participative. Triumful liberalizării familiei Dar să revenim la instituţia familiei ca „celulă a societăţii“.

Lacune mari a avut şi în comunism, lacune mari, mai mari şi mai numeroase are şi acum. Să ne gândim doar la faptul că CNSAS a identificat numeroase dosare de informatori ai Securităţii din care reiese că soţiile îşi denunţau soţii şi viceversa, că părinţii îşi denunţau copiii, iar aceştia îşi denunţau părinţii. Unii contra cost. Întrebare: Câţi dintre tinerii de azi născuţi după decembrie ’89 şi care judecă sever turnătoria părinţilor ar fi refuzat colaboraţionismul securistic? Sigur că e greu de cuantificat, dar cu siguranţă nu puţini ar fi refuzat pactul cu diavolul.

E părerea mea şi mi-o asum. Nu cred că toţi tinerii încă nenăscuţi în decembrie au dobândit cu necesitate caractere mai puternice decât părinţii lor. Au avut şansa să nu greşească, să nu fie supuşi oprobriului public pentru că instituţia păcatului nu a mai avut obiect de activitate (parţial, dacă luăm în seamă racolările SRI). Dacă democraţia a triumfat cu adevărat în România într-o latură existenţială, aceea este liberalizarea familiei. Şi, în tandem, liberalizarea avorturilor. Instituţia căsătoriei nu mai este pe deplin celula societăţii.

De la violenţele domestice, tot mai numeroase, până la schimbarea partenerului la puterea a doua, a treia, a patra şi chiar mai mult, meandrele vieţii matrimoniale afectează buna aşezare în comunitate a individului. Şi mai ales a copiilor, care contractează traume pentru tot restul vieţii. Aşa s-a ajuns la tot mai multe familii monoparentale, la infirmităţi mai mari sau mai mici ale susţinătorilor, de regulă femei, dar, din nou, la suferinţe şi traume mai ales în rândul copiilor.

Porunca rostită de preot la slujba de cununie trece, de multe ori, pe lângă urechile mirilor, ba stârneşte zâmbete şugubeţe: „Mărit să fii, mire, ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu, mireasă, mărită să fii ca Sara, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu.“ Da, în multe cazuri, căsătoriile de azi sunt o loterie, iar familiile se întemeiază sub dictatul lui „Ce-o fi o fi“.

blank