Diferit de copyright-ul[1] anglo-saxon și american, conceptul de „drept de autor” își are originea în imprimarea patentelor și privilegiile regale, acțiuni și termeni ce au apărut în secolul al XVI-lea și au devenit populare în secolul al XVII-lea. Privilegiul regal avea legătură mai mult cu dreptul de publicare a operei unui autor și nu se referea la drepturile autorului în integralitatea lor.
Primul astfel de privilegiu a fost acordat de către Henric al II-lea lui Guillaume Morlay. Guillaume Morlay făcea parte din artiștii regali, artist ce cânta la lăută. Acest privilegiu a fost acordat în anul 1551. Un element ce face notă discordantă este însă faptul că, prin această acordare a privilegiului regal, se implementa monopolul anumitor editori și cu aceasta, se implementa, de asemenea, și un sistem de cenzură. Aceste privilegii regale durau între 3 și 10 ani. Odată cu scurgerea acestor termene, opera era considerată ca aparținând domeniului public.
Prima legislație ce impunea librarilor și editorilor deținerea unui patent de imprimare, Ordonanța Moulins din 1566, nu face nicio referire la autori. În ciuda existenței unui regim în care cei privilegiați erau editorii și nu autorii, au existat autori care au reușit să obțină acest tip de privilegiu pentru operele lor. În cadrul Afacerii Muret (Muret Affair)[2], ce a avut loc în 1568, avocatul Marion a pledat pentru dreptul de proprietate complet și nerestricționat asupra operei sale.
Acesta este momentul când proprietatea intelectuală și-a făcut apariția în jurisprudența franceză. O altă practică devenită populară în secolul al XVII-lea o reprezintă remunerarea autorilor cu un anumit procentaj. Un caz destul de des întâlnit în secolul al XVII-lea erau conflictele de interese care apăreau între editori și creatori.
Mai mult decât atât, mulți scenariști ai vremii au început o luptă acerbă pentru a-și apăra drepturile, întrucât, odată publicată o piesă de teatru, ea putea fi pusă în scenă de orice trupă, fără ca aceasta din urmă să plătească vreo sumă creatorului. Regele arbitra aceste conflicte, dar analizând cazurile înscrise, s-a observat că regele le dădea câștig de cauză editorilor, în detrimentul creatorilor care deveniseră din ce în ce mai nemulțumiți.
Pentru a putea ilustra cât mai bine evoluția creației muzicale în cadrul legislației franceze, vom realiza o analiză temporală a evoluției legislative franceze cu privire la creația muzicală. Acest lucru este posibil doar dacă analizăm mai profund ideea de creație, întrucât o mare parte a drepturilor aferente creației muzicale a luat naștere mai întâi corelat altor genuri de creații. Analiza ar cuprinde următoarele informații:
- 1777 – Deciziile judecătorești determină o limitare a drepturilor de publicare ale editorului la durata de viață a autorului;
- 1789 – Odată cu Revoluția Franceză, Convenția Națională emite o nouă legislație privind proprietatea intelectuală;
- 1793 – Legea Chénier, apărut în urma unei controverse a autorilor de opere dramatice;
- 1866 – Se extinde durata până la 50 de ani după moartea autorului;
- 1936 – Se propune de către Ministrul Educației Naționale și Artelor Frumoase, Jean Zay, o variantă de lege bazată pe filosofia că autorul este mai mult un lucrător intelectual decât un proprietar. Această variantă diviza perioada post mortem de 50 de ani în două perioade, una de 10 de ani și alta de 40 de ani, ultima perioadă având mai mult conotația unei licențe și suprimând exclusivitatea unui anumit editor. Legea nu a fost votată până la sfârșitul legislaturii în 1939;
- 1957 – Legea din 11 martie 1957, după modelul propunerilor Vichy ce au dus la modernizarea legii;
- 1997 – Decizia judecătorească care interzicea publicarea pe Internet a aplicației lui Raymond Queneau, „Hundred Thousand Billion Poems”, o aplicație interactivă ce genera poezii;
- 2006 – Controversata Lege DADVSI (Legea privind Dreptul de Autor și Drepturile Conexe în Societatea Informațională), ce implementa Directiva Uniunii Europene referitoare la Dreptul de Autor din 2001, trece de Parlamentul Naț
Istoric legislativ anglo-saxon și american al drepturilor de autor asupra creației muzicale
Similar cu analiza legislației franceze referitoare la proprietatea intelectuală, am dori să aprofundăm situația prin realizarea unei analize a legislației britanice și a celei americane privind proprietatea intelectuală. Se pare că, spre deosebire de legislația franceză, cea anglo-saxonă a avut un avânt timpuriu, precedând legislația franceză cu aproape 70 de ani:
- 1709 – Statue of Anne (Legea Reginei Anna – prima lege modernă a drepturilor de autor);
- 1844 – Millett v. Snowden – dosar nr. 9.600; Tribunalul Itinerant al Districtului Sudic – New York – prezintă cazul unui editor ce a tipărit și publicat o partitură muzicală fără a ști că aceasta face obiectul și este protejată de către drepturile de autor și, deși a fost copiată dintr-un alt ziar, editorul ziarului este tras la răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor și obligat la plata unui dolar pentru fiecare foaie de partitură tipărită[3];
- 1845 – Reed v. Carusi – dosar nr. 11.642; Tribunalul Itinerant Maryland – în acest dosar apare consemnată, pentru prima dată în legislația anglo-saxonă și americană, o dispută cu privire la existența unui drept de autor asupra operelor derivate create, fiind în strânsă legătură cu Legea Congresului ce face referire la faptul că o adăugare sau o modificare nesemnificativă asupra unei opere originale preexistente nu îi conferă compozitorului vreun drept de autor[4];
- 1886 – Convenția de la Berna – reprezintă primul pas important în ceea ce privește protejarea drepturilor de autor asupra creației muzicale;
- 1898 – Brode v. Zeno Mauvais Music Co – dosar nr. 74.75; Tribunalul Itinerant Dakota de Nord – este unul dintre primele dosare ce au avut ca obiect al disputei plagiatul. În acest caz, plagiatul a reprezentat reproducerea și republicarea neautorizata a operei muzicale „Dora Dean” de către Charles Sidney O’Brien prin aducerea la cunoștința publicului a operei muzicale “Ma Angeline”[5];
- 1916 – Haas v. Leo Feist – dosar nr. 105: Tribunalul Itinerant al Districtului Sudic – New York – în acest dosar discutăm despre un alt mod de a plagia și anume prin copierea tonurilor muzicale. Distinsul judecătorul Learned Hand a folosit pentru prima dată o metodă pentru a compara partiturile muzicale a două opere muzicale, și anume „You will never know”… și „I didn’t raise my boy to be a soldier”[6];
- 1937 – Hirsch v. Paramount Pictures – dosar nr. 816: Tribunalul Districtual al Districtului Sudic – California, Divizia Centrală – în acest dosar s-a disputat plagiatul unei opere neaduse la cunoștința publicului, operă aparținând autoarei Hortense Hirsch. Dosarul a avut ca pârât cunoscuta companie Paramount Pictures, ce a folosit liniile melodice într-o altă operă „originală” devenită extrem de cunoscută, fiind coloana sonoră a producției cinematografice „Two for Tonight”[7];
- 1941- Allen v. Walt Disney – dosar nr. 134; Tribunalul Itinerant al Districtului Sudic – New York – caz cunoscut în industria cinematografică întrucât a fost implicată una din cele mai cunoscute animații, și anume „Snow white and the seven dwarfs”, unde reclamantul Thornton Allen, compozitorul operei muzicale „Old Eli” il acuză pe Frank Churchill (Walt Disney) de ridicarea tonalității muzicale a refrenului operei sale muzicale, creând astfel cunoscuta operă muzicală „Someday my prince will come”[8];
- 1992 – Chiate v. Morris – dosar nr. 90 – 55428, un dosar controversat, în care cunoscutul artist Stevie Wonder, pe numele său real Stevland Morris, autorul binecunoscutei coloane sonore a producției cinematografice „Lady in Red” este acuzat că prin crearea operei muzicale „I just called to say I love you” a plagiat opera „Hello it’s me, I just called to say” a reclamantului Lloyd Chiate, care în declarațiile ulterioare procesului susținea că judecătorul Williams, fiind un mare fan al artistului Stevie Wonder, a fost părtinitor apărării acestuia în sentința sa finală, în care a decis că cele două melodii nu prezintă nicio asemănare[9];
- 1996 – Smith v. Michael Jackson – dosar 1213; Tribunalul Districtual – reprezintă unul din primele dosare în care cunoscutul artist Michael Jackson este acuzat de plagiat de către vecinii lui. Acestia susțineau că Michael Jackson, locuind în aceeași clădire, le-a plagiat compoziția muzicală ce stă la baza melodiei „That girl is mine”. Judecătorul a hotărât în favoarea lui Jackson, care a susținut că nu a făcut altceva decât să folosească același motiv muzical[10];
- 1996: World intellectual property organization (WIPO);
- 1998: Digital Millenium Copyright Act (Legea drepturilor de autor a SUA);
- 1999: Digital Theft Deterrence and Copyright Damages Improvement Act (Legea pentru descurajarea furtului digital și optimizării despăgubirilor pentru drepturi de autor);
- 2002: Consumer Broadband and Digital Television Promotion Act (Legea de promovare a benzii largi pentru consumatori și a televiziunii digitale) ̶propunere de lege 2048 introdusă in Senat;
- 2005: Family Entertainment and Copyright Act (Legea cu privire la divertismentul pentru familie și drepturile de autor );
- 2007: Armour v. Knowles – Curțile de Apel SUA de gradul al V-lea ̶ dosar în care reclamanta acuză pe pârâta Beyonce Knowles de plagiatul unei opere muzicale pe care reclamanta susține că ar fi trimis-o sub forma unui demo casei de discuri a pârâtei la începutul anului 2003, după care pârâta a lansat opera muzicală „Baby Boy” în 2003. Instanța decide în defavoarea reclamantei, deoarece aceasta nu a reușit să dovedească faptul că pârâta a avut acces la demo[11];
- 2008: The WIPO copyright treaty (Tratatul WIPO privind radiodifuziunea);
- 2008: Prioritizing Resources and Organization for Intellectual Property Act (Legea de prioritizare a resurselor și organizare în sensul proprietății intelectuale);
- 2008: Eforturile WIPO de protejare a modurilor de exprimare culturală tradițională;
- 2010: Anti-Counterfeiting Trade Agreement;
- 2011: Stop Online Piracy Act/Protect IP Act (Legea de stopare a pirateriei online / Legea pentru protecția IP-ului);
- 2012: Golan v. Holder – dosar nr. 10-545, Curtea Supremă – un dosar controversat cu privire la drepturile de autor și domeniul public[12];
- 2012: The Beijing Treaty on Audiovisual Performances
- 2013: Hobbs v. Elton John – dosar nr. 1089; Tribunalul Itinerant – reclamantul aflat pe un vas de croazieră în Rusia compune un cântec de dragoste intitulat „Natasha”, înregistrându-și dreptul de autor în 1983 în Marea Britanie. Acesta solicita despăgubiri artistului Elton John, ca mai apoi să-l acționeze pe artist în judecată în urma refuzului acestuia de a plăti despăgubirile. Motivul cererii despăgubirilor și al acțiunii în instanță a fost lansarea operei muzicale „Nikita” a artistului Elton John, operă muzicală pe care reclamantul o consideră plagiată după opera sa. Instanța a decis în defavoarea reclamantului deoarece toate susținerile acestuia se bazau pe teme des întâlnite în melodiile de dragoste, judecătorul motivând că temele de dragoste similare nu reprezintă o încălcare a drepturilor de autor.[13]
[1] dreptul exclusiv de a face copii, de a licenția și de a exploata în alt mod o lucrare literară, muzicală sau artistică, fie ea tipărită, audio, video, etc ( Citit de la www.dictonary.com)
[2] In urma pledoariilor avocatului Marion din cazul Afacerii Muret s-a ajuns la concluzia : autorul unei cărți este cu totul stăpânul său și, ca atare, poate să dispuna liber de acest drept (Paul Edward Geller – Copyright history and future : what’s culture got to do with it?, Journal of the Copyright society of the USA – vol. 47 (2000) p.221)
[3] –[13] Jurisprudenta citita de la http://mcir.usc.edu/cases/Before1900/Pages/millettvsnowden.html, ultima accesare 29.04.2018
SAVA CORDUN DIANA-ALEXANDRA, consultant legal www.drepturiledeautor.ro
Născuta în municipiul Iasi, în data de 24 Ianuarie 1988, a absolvit cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Nicolae Titulescu – Bucuresti.
Activitatea de cercetare a determinat-o sa absolve si cursurile de master Dreptul Afacerilor in cadrul Universitatii Nicolae Titulescu cat si cursurile de master Contracts in cadrul Universitatii Harvard Business School. Momentand doctorand in cadrul Scolii doctorale din Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iasi, avand ca tema a lucrarii de doctorat “Drepturile de autor asupra creatiei muzicale”, singurul doctorand in drepturile de autor asupra unei opera muzicale din Romania.
După anul 2008, activitatea de cercetare a pus bazele unor colaborari cu Label-uri internationale cum ar fi Spinnin’ Records, Dance Paradise, Universal Music, Warner Music, Emi Music Publishing etc., precum si colaborari cu organisme internationale de gestiune colectiva a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe cum ar fi PPL, VPL, PRS, ASCAP etc.
În prezent ofera consultanta juridica unor artisti de renume international pentru a putea ajuta la promovarea acestora, protejandu-le drepturile in industria muzicala internationala.
Prima femeie manager a celui mai mare artist roman de success international; prima femeie ce a reusit licentierea independenta a unui single international; prima femeie ce a reusit independent inscrierea unui artist ca membru a celor mai mari organisme de gestiune colectiva din lume; conferinta de presa cu privire la drepturile de autor asupra unei creatii muzicale in Baku Azerbaijan la varsta de 21 de ani.
[youtube https://www.youtube.com/watch?v=9VvJ1VUPKEU]