Gavroche însângerat

E 18 decembrie şi, în 1989, pe vremea asta, ţara era în fierbere. Regimul ceauşist se clătina, comunismul sta să pice, la Timişoara era fierbere maximă, lumea murea pe capete. Autorităţile vremii se gândeau să nu mai fie vitrine sparte, în urma gloanţelor ucigaşe, iar oamenii… oamenii continuau să fie ţinte pentru terorişti. Pentru armată. Pentru miliţie. Cine mai ştie pentru cine!… Aşa cum am promis, mergem mai departe şi să vă mai spunem o poveste a unui erou mort la Revoluţie. Cel despre care vorbim azi avea doar 16 ani… Povestea lui mai jos, cutremurătoare, copleşitoare, revoltătoare, aşa cum n-aţi mai auzit-o din altă parte.

 

În urmărirea suspectului

În zilele Revoluţiei, în familia Ceapă din satul Zamfira, care aparţine comunei Lipăneşti din judeţul Prahova, era supărare mare. Capul familiei făcuse un preinfarct şi era internat în spital. Colac peste pupăză, dintr-o căzătură, se alesese şi cu o amnezie teribilă. Nu de mult, fusese îngropată una dintre bunici şi, unul dintre cei şapte fraţi, cel mai mic, în vârstă de un an şi jumătate, murise şi el. Veniseră toate deodată, fără să ţină cont că se pot duce greu multe pe nişte umeri de oameni normali. Nicolae Ceapă avea atunci 16 ani şi, după cum a avut amabilitatea să-mi povestească mama lui, era cel mai cuminte şi cel mai bun copil. Atunci, în decembrie, băiatul era, cum altfel, elev. Se omora cu algebra, istoria şi literatura, fără să ştie că, în curând, avea să fie consemnat şi el de istorie. Măcar de cea oarecum statistică, să nu-i zic matematică şi, prin voia Domnului, de ce nu, literară… Ei, şi să vedem cum a fost cu Revoluţia… În comuna Lipăneşti fusese trimis de la Gărzile Patriotice din Plopeni, un tânăr, Florin – interlocutoarea mea nu îi ştie întreg numele – cu misiunea să apere localitatea. Nu că respectiva comună reprezenta vreun punct strategic de maximă importanţă, nu că se auzise la Europa Liberă că dau buzna teroriştii taman aici, nu că era vreo personalitate importantă în localitatea asta şi trebuia apărată, dar aşa s-a hotărât. Florin primise armă şi misiunea să vegheze la bunul mers al lucrurilor. Tânărul se simţise important, căci nu oricine are o sarcină atât de importantă în viaţă. În zilele acelea tulburi, Florin s-a oprit la poartă, la familia Ceapă, şi a întrebat de unul dintre fraţii mai mari ai lui Nicolae. Acesta nu era, Florin a fost dezamăgit, iar Nicolae, care ieşise în uliţă să vadă ce e, a insistat să afle ce voia băiatul ăsta de la Gărzile Patriotice de la fratele lui. Aşa a aflat că, tânărul cu puşca urmărea un… suspect. De terorism. De vânzare de neam. De acţionat împotriva legii. Suspectul era un inginer de la Slănic, care avea un comportament ciudat. Cel puţin, aşa ştie familia Ceapă, acum, la atâţia ani de la acele evenimente. Şi aici trebuie făcută o precizare. Contactat întâi, tatăl lui Nicolae a fost radical pornit pe acest demers. Nu vrea să vorbească, nu vrea să redeschidă răni încă sângerânde, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Apoi, după mai multe insistenţe, după mai multe telefoane, s-a îmbunat şi mi-a spus s-o caut pe soţia lui, căci ea ştie mai bine, ea a dus greul atunci, el fiind internat în spital, în acel an al nenorocirilor.

 

Glonţul ucigaş

Şi femeia îşi aminteşte: „Da, era ciudat omul şi comportamentul lui. Mergea un pic inginerul ăsta, se oprea, se uita în toate părţile, pleca iar din loc, iar se uita… Parcă era vinovat de ceva. Parcă ascundea ceva. Parcă se temea de ceva. Nu părea să se poarte ca un om normal. Părea unul care are ceva de ascuns. Acum mă gândesc că era şi omul ăla speriat de toate câte se auzeau şi se întâmplau atunci. Că era buluceală mare de evenimente în vieţile noastre liniştite până la momentul ăla. Şi, cum în zilele acelea se tot vorbea de terorişti, de suspecţi, de oameni răi, Florin se gândea că inginerul acela, care se tot poticnea pe drum, ca omul care, ori e beat, ori nu ştie drumul, ori ceva nu e în regulă cu el, este unul dintre terorişti. Voia să se ducă după el cu fiul meu mai mare. Să-l prindă şi să-l predea autorităţilor, care să-l pedepsească pentru ceea ce este. Dar cum băiatul mai mare nu era, Nicolae, poate din spirit de aventură, poate din exces de zel, poate doar pentru că aşa a vrut Dumnezeu, s-a oferit să se ducă el cu Florin. Nici nu a spus nimănui, de teamă să nu-l oprească vreunul din familie. L-au urmărit, Nicolae şi Florin, pe inginerul acela, pe drumul către pepiniera din marginea satului. Se îndrepta spre Găvănel, un sat oarecum vecin, care aparţine de comuna Dumbrăveşti. Trei oameni pe câmp, ar putea părea ciudat, gândindu-mă la cele ce aveau să urmeze, dar inginerul nu era decât un om speriat. Totuşi, de aici încolo, din dreptul pepinierei, nimic nu mai e clar: unii spun că băieţii ar fi apelat la cineva de la pepinieră şi acesta i-ar fi dus cu maşina până la Găvănel, unde ar fi fost anunţate Gărzile Patriotice de posibilitatea ca omul ăla să fie un terorist. Alţii spun că băieţii au mers pe jos în urma inginerului, până în satul cu pricina. Cert este doar că ei au ajuns la Găvănel. Mai departe, ce s-a întâmplat, nu se mai ştie. Nicolae a fost împuşcat de la doi metri distanţă, direct în inimă. A murit imediat, fără să apuce să ştie că va muri. Ce a mai tras copilul ăsta în vieţişoara lui cea scurtă! S-a intoxicat, a făcut un astm bronşic cumplit şi, pe urmă, a murit cum a murit. De orice mă temeam în viaţa asta, dar glonţul nu-l luam în calcul. Mie, întâi mi s-a spus că e rănit şi i s-a administrat morfină, ca să scape de dureri, dar trăieşte şi va supravieţui. Abia pe urmă, când am intrat în panică rău şi nu mai era de glumă, mi-au spus că a murit”.

 

Cadavru fără sânge

A urmat o scurtă tăcere. Femeia chinuită de viaţă se gândea dacă să-mi spună, o necunoscută, cum mă aflam, un lucru care o urmărea de atâţia încoace. Am simţit din multele-i ezitări că nu vorbise niciodată, cu nimeni, despre el. A tras aer în piept şi a continuat. Cu durere. Cu neputere. Cu mâhnire: „Îl ştiu pe cel care a tras în băiatul meu. E de la Gărzile Patriotice şi, se spune, că ar fi fost beat mort atunci. Nu, nu e Florin. A negat mereu şi nu a explicat niciodată ce s-a întâmplat. De fapt, cum noi suntem oameni de la ţară, suntem etichetaţi drept proşti şi nu ni s-a spus nimic, nu ni s-a dat nicio explicaţie concretă. Eu nu am văzut niciodată dosarul acela întocmit atunci. Nu ştiu nimic, nimic, doar că băiatul meu, cel mai cuminte şi cel mai bun copil al meu, a murit. El a fost ales vinovat. Ce căuta acolo? Aşa am fost întrebaţi. Trebuia, în viziunea anchetatorilor, să stea acasă şi să-şi vadă de ale lui. Doar nu ne-au spus că şi-a meritat soarta, că băieţii cuminţi, minori încă, stau lângă fustele mamelor. Procurorul Stănescu, cel care a condus ancheta, nu a dat niciodată niciun verdict. Doar că vinovatul, chiar dacă a tras şi a împuşcat de la doi metri un copil, e nevinovat. Noi n-am ştiut să umblăm, să aflăm dreptatea şi adevărul şi lucrurile au rămas aşa. Apoi, am încercat să uităm şi să iertăm. Dacă legea tot nu a făcut dreptate, l-aş fi putut pune pe asasin la acatiste, aşa mi-au spus mai multe persoane să fac, dar mă gândesc că are patru copii şi nu vreau să pice anatema pe copiii lui. Căci noi aşa ne-am crescut copiii, cu frică de Dumnezeu, şi-mi e milă de toţi copilaşii din lumea asta, deci şi de-ai lui. Oricum, şi să mai facă legea ceva, deşi probabil că s-au prescris – sau cum se spune – faptele alea, nimeni nu-mi mai aduce mie băiatul înapoi. La ce bun să mai fac rău? Că aud şi eu, ca tot omul, că faptele astea se prescriu, acum, că a trecut o viaţă de om de la comiterea lor… Ciudat este că, în locul unde a fost găsit băiatul meu, n-a fost picătură de sânge. Ar fi trebuit să fie, era normal să fie, căci ninsese, era zăpadă pe jos şi se păstra orice strop de sânge. Un pui dacă îl tai pe omăt, sângele lasă urme, dârele se văd multă vreme. Darămite un om, împuşcat în inimă… Cum să nu curgă sânge? Noi ne-am întrebat asta, dar anchetatorii nu. Plus că, băiatului i-au dispărut atunci ceasul de la mână, cheile din buzunar şi geaca cu care fusese îmbrăcat. Presupunem că jacheta aceea a fost îmbibată cu sânge şi a fost dezbrăcat de ea, ca să nu se facă legătura cu locul unde a fost împuşcat. Şi dus apoi din locul acela, în altă parte, ca să se piardă urma. De la doi metri a fost împuşcat, ca un câine răpciugos! Doamne, şi era un copil… Nici nu deschisese bine ochii către viaţă, şi i-a închis pentru totdeauna. L-am adus la mănăstire la noi, la Zamfira şi l-am îngropat. Acolo mă duc şi aprind o lumânare. Ştiţi ce a fost la fel de cumplit ca moartea băiatului? Faptul că criminalul s-a lăudat că el a făcut înmormântarea şi crucea copilului meu. Nu înţeleg cum pot să fie unii oameni aşa. Nu i-am cerut nimic şi nu ne-a dat nimic. Nu l-am târât prin instanţe, nu l-am reclamat la poliţie, nu i-am făcut nimic, nimic, din ce am fi putut să facem. Dar măcar să ne lase în pace. Cei de la primărie ne reped de fiecare dată, când ne ducem după vreo adeverinţă. Căci mereu ni se cer acte, mereu suntem purtaţi pe drumuri, mereu suntem ironizaţi. Hai că au venit urmaşii de eroi, aşa ni se spune când ne ducem pe acolo. Nu cred că merităm asta”.

 

Cel care a tras…

Ca ziarist cu state vechi, recunosc, am văzut şi am auzit multe, pe unde m-am învârtit, pe unde am umblat, de la oamenii cu care am relaţionat. O poveste mai copleşitoare ca alta. Un destin mai alambicat ca altul. Un scenariu de viaţă mai crâncen ca toate cele de film. Căci, aşa e viaţa asta făcută, să te surprindă mereu şi mereu cu vâltorile nevăzute în care te tot scufundă. Şi, totuşi, trebuie să recunosc, atâta durere ca în cazul celor picaţi la Revoluţie, nu mi-a fost dat să aflu. Au trecut anii în zbor, prin cimitire crucile s-au năruit, vinovaţi pentru atrocităţile de atunci nu au fost găsiţi, s-au schimbat guverne şi preşedinţi, dar rănile urmaşilor de eroi sunt încă deschise, sângerânde, infectate. La povestea de faţă, ca să aibă finalul care trebuie, mai era necesar să aflu un singur lucru. Şi, cum insistam să-mi spună cine e ucigaşul lui Nicolae, acel om care a tras cu arma într-un copil cu privirea limpede şi neîntinată de niciun păcat covârşitor, femeia a rostit ca pentru sine: „Îl cheamă Gheorghe Niţu. Pe vremea Revoluţiei lucra la Uzina Mecanică Plopeni. O fi ieşit la pensie sau o fi fost trecut în şomaj, nu ştiu exact. Ştiu doar că nu mai lucrează acolo. Sora lui e secretar la primăria din Dumbrăveşti. Are şi ea copii”.

M-am întrebat ce-ar fi făcut Gheorghe Niţu, dacă în locul lui Nicolae Ceapă ar fi murit un copil de-al său. Răspunsul m-a făcut să înţeleg că mai primisem o lecţie. Familia adolescentului însângerat, un Gavroche al Revoluţiei din 1989, alesese, fără să ştie, dreptul la o justiţie divină.