Spuneam că mai important decât ritualul şi regulile religioase este să faci binele. Că un preot, în loc să stea mineralizat în odăjdii, în biserică, ar face bine să se ducă în locurile cele mai năpăstuite, unde le e greu oamenilor, şi să încerce a le fi de ajutor. Am adus în sprijinul acestui gând vorbele Papei Francisc. Dacă pentru unii n-a fost de ajuns, să vedem ce zice Însuşi Iisus.
Flămânzi, aflaţi pe câmp, ucenicii Lui au rupt spice de grâu în ziua de Sabat şi le-au mâncat. Când fariseii I-au atras atenţia că religia nu îngăduie aşa ceva, Iisus a răspuns:
Matei, 12, 3: „Oare n-aţi citit ce a făcut David când a flămânzit, el şi cei ce erau cu el? 4. Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe cari nu era îngăduit să le mănânce, nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor? 6. Dar eu vă spun că aici e Unul mai mare decât Templul”.
Preoţii nu trec înaintea celor ce suferă de foame. Protocolul religios nu trebuie să stea peste capul oamenilor ca o lespede. Câmpia cu holda de grâu sub cer e mai cuprinzătoare de Dumnezeu decât Biserica.
Hristos întăreşte această judecată în versetele următoare:
Matei, 12, 9: „Iisus a plecat de acolo, şi a intrat în sinagogă. 10. Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Iisus, L-au întrebat: «Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?» 11. El le-a răspuns: «Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie, şi-i cade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară? 12. Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat». 13. Atunci a zis omului aceluia: «Întinde-ţi mâna!» El a întins-o, şi mâna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă”.
Suferinţa omenească nu trebuie să te lase nepăsător. Dacă poţi să vindeci, fă-o, oricând, oriunde şi asupra oricui. Iisus nu doar calcă Sabatul bisericesc, dar El nici nu-l întreabă pe bolnav cum de-a ajuns să aibă mâna uscată. Nu-l întreabă nici dacă crede în puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, manifestată prin El, Hristosul. Căci omul se putea să fi făcut, cu mâna aceea, un păcat greu, şi aceasta să-i fi fost pedeapsa de Sus pentru că nu şi-a tăiat-o şi nu a aruncat-o departe de el, cum spune Iisus:
Matei, 5, 30: „Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să-ţi piară doar unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă”.
(Întreb: oare un adolescent care se masturbează, şi îl bine pătrunde învăţătura lui Hristos, poate ajunge să-şi taie mâna într-un moment de exaltare creştină?) Iisus procedează ca un medic supus jurământului hippocratic, în forma Declaraţiei de la Geneva (1948): „Niciun considerent legat de vârstă, boală sau handicap, credinţă, etnie, sex, naţionalitate, afiliere politică, statut social, orientare sexuală sau orice alt factor nu trebuie să intervină între datoria mea şi pacient”.
Fie cel beteag un tâlhar, un înşelător, un ucigaş, Iisus îl vindecă pentru că El poate, neţinând seama nici de sâmbăta Domnului pentru că „Domnul Sâmbetei este Fiul Omului” (Matei, 12, 8.)
Dar nu întotdeauna Mântuitorul face astfel.
Când o femeie canaaneancă, adică feniciană, de altă rasă şi religie decât evreii, Îl roagă să-i exorcizeze fiica ţinută de diavol, Iisus, iniţial, refuză:
Matei, 15, 24: „Drept răspuns, El i-a zis: «Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale lui Israel»”.
Când femeia insistă, Hristos îi dă o pildă jignitoare:
Matei, 15, 26: „ «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei»”.
Carevasăzică, copiii lui Iisus sunt evreii, iar căţeii, alte neamuri.
În disperare de cauză, feniciana îşi strigă supunerea şi credinţa faţă de religia lui Iisus:
Matei, 15, 27: „ «Da, Doamne», a zis ea, «dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor» ”.
Deci, eu, sirofeniciana politeistă, mă declar căţeaua stăpânilor mei evrei, în frunte cu Tine, Doamne, Unul. Numai în aceste condiţii, de convertire forţată şi umilinţă, Iisus îi eliberează fata de diavol.
Iar pe cei doi orbi care vin la El implorându-L să le redea vederea, Iisus îi testează mai întâi la credinţă:
Matei, 9, 28: „După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Iisus le-a zis: «Credeţi că pot face lucrul acesta?» «Da, Doamne», I-au răspuns ei. 29. Atunci s-a atins de ochii lor şi a zis: «Facă-se după credinţa voastră!»”.
Încă un act medical condiţionat, încălcare a jurământului hippocratic.
Mai mult decât atât, Fiul Omului poate fi şi Doctorul care îmbolnăveşte.
Poate să refuze vindecarea, ba chiar şi să nenorocească o fiinţă vie pe veci, în modul cel mai nedrept:
Matei, 21, 18: „Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, lui Iisus i-a fost foame. 19. A văzut un smochin lângă drum, şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: «De-acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!» şi pe dată smochinul s-a uscat. 20. Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: «Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?» 21. Drept răspuns, Iisus le-a zis: «Adevărat vă spun că dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: ««Ridică-te de aici, şi aruncă-te în mare»», se va face»”.
Ce vină are smochinul, un pom din grădina lui Dumnezeu, că nu mai poartă roade? Poate că au fost culese toate de alţi flămânzi, veniţi înaintea lui Iisus, căci e pom de lângă drum, al tuturor. Poate că nişte dăunători l-au lăsat sterp, ceea ce Iisus îl condamnă, spre revelaţia admirativă a ucenicilor, să rămână pentru totdeauna.
Mântuitorul face ca unul care dă cu biciul în calul bolnav.
Pe omul cu braţul uscat, Iisus l-a tămăduit, deşi poate că era un ticălos, iar pe smochin, care nu putea avea niciun păcat, l-a uscat.
Aici, nu cred că religia poate să producă alt răspuns decât: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”.