Ceea ce părea a fi o seară specială pentru fanii rock-ului s-a transformat într-o clipă într-o tragedie ce a zguduit România. Au trecut 3 ani, dar parcă a fost ieri. În inimile celor 65 de familii ale tinerilor decedați în incendiul nimicitor din Club Colectiv, nimeni și nimic nu va putea umple golul. Nici celor 137 de răniți nu le va da nimeni înapoi viața de dinainte de acea noapte dramatică. Chiar de ar vrea, de ar încerca să uite, stigmatul rănilor nu îi lasă. Aproape 300 de tineri, prinși ca într-o capcană a morții, unde totul a ars, într-o clipită, ca o torță.
A fost nevoie de această tragedie ca să plece Ponta de la guvernare? Ce s-a schimbat între timp? S-a trecut de la declarațiile din 2015 : “Avem tot ce ne trebuie”, la “Nu eram pregătiți”. Zeci, sute de răniți, au fost înghesuiți în spitale improprii îngrijirii arșilor, deseori de către personal medical care abia atunci a văzut primul pacient cu arsuri din carieră. Autoritățile au refuzat ajutorul extern. Puțini pacienți au reușit să plece în străinătate, pe filieră personală sau, într-un final, trimiși de autorități. Deseori, cam târziu sau chiar prea târziu. Restul au fost chinuiți aici, cu băi în căzile de spital, cu pansamente lipite de răni, în saloane improprii arșilor. Microbii i-au învins pe mulți. Arsul este vulnerabil în fața infecțiilor. Este expus total. Dintre cei 65 de decedați, al 65-lea și-a luat zilele pentru că nu a mai suportat durerile. La noi nu există pansamente specifice arșilor, care nu se lipsesc, nu existau crème speciale, nu existau mănuși sau haine compresive, nu existau camere sterile, în care pacientul să nu stea lângă alți bolnavi.
Este strigător la cer, dar procesele deschise după aceea nu au găsit, încă, niciun vinovat! Atât au putut să facă anchetatorii și judecătorii. Așa arată dreptatea în România!
În rest, pe răniți i-au uitat autoritățile. Ei își văd mai departe de chinul lor, de lungul șir de operații și de coșmarurile lor legate de noaptea devastatorului incendiu și de chinuitoarele tratamente.
Mulți, foarte mulți, poate au pierit cu zile. Știu cum arată spitalele de arși. Știu cum arată spitalele din România. În anul 2000 am făcut primul reportaj din viața mea la Spitalul de Arși. Medicul m-a dus prin saloane. Așa, cu pantofii de stradă și cu halatul acela de unică folosință, pe care îl folosesc zeci de vizitatori, până se rupe complet. Îmi amintesc că pe un pat era un bătrân care căzuse în cazanul cu smoală încinsă. Doar ochii i se distingeau de sub bandaje. Era ca o mumie, iar medicul i-a zis să ridice capul că au venit de la ziar să-i facă poză. Mi-au dat lacrimile. I-am spus doctorului că nu e necesar. La plecare, aveam un gol în stomac, amețeam și am leșinat.
De aceea îndrăznesc să spun că mare parte dintre răniții care au decedat au pierdut lupta cu un sistem învechit, slab dotat şi total nepregătit pentru o astfel de tragedie. I-au doborât infecțiile din spitale. Degeaba intervin repede salvatorii, dacă pacienții au parte, ulterior, de așa ceva.
La trei ani de la tragedia din Colectiv, România nu mai are bancă de piele, copiii merg în continuare în şcoli fără autorizaţii de la pompieri, tinerii în cluburi care stau să se prăbuşească, spitalele sunt bântuite de aceleaşi infecţii mortale, iar în marile oraşe se construieşte haotic. La 3 ani de la tragedia din Colectiv, doar Guvernul Ponta s-a schimbat. În rest, nimic. Sau, nimic în bine. Dacă mâine s-ar întâmpla o altă dramă de amploare asemănătoare, situația s-ar repeta identic.
Unii doctori susţineau că pentru a putea fi salvaţi, răniţii ar fi trebuit transportaţi în străinătate până în ziua a cincea, termen după care, în cazul arşilor încep să apară infecţiile.
Dar pentru 27 de tineri viaţa s-a terminat în Colectiv, în seara incendiului. Pentru ceilalţi 37 lupta a luat sfârşit după zile sau luni de chin în spitalele din ţară sau strainatate. Și cu străinătatea asta, e o problemă. Mulți răniți continuă acum operațiile, tratamentul și recuperarea doar datorită faptului că au reușit să primească ajutor financiar. Nu de la stat. De la prieteni, ONG-uri, firme etc.
Pavlos este eroul copil-adolescent. Pavlos este rocker şi se afla, pe 30 octombrie, în Club Colectiv, când a izbucnit incendiul. Mai mult, Pavlos nu era singur, ci îşi adusese la concert şi un bun prieten, pe Mihai Popescu. Mihai, un tânăr imobilizat în scaunul cu rotile, mergea, atunci, pentru prima oară în viaţa lui la un concert. Din păcate, ceea ce trebuia, iniţial, să fie o seară frumoasă, s-a transformat într-un iad. Pavlos și-a salvat prietenul aflat în scaun cu rotile și a fost la un pas ca el să nu mai poată fi salvat. S-a ales cu arsuri pe 60% din corp, iar atunci când a fost transportat în străinătate, pentru tratament, a făcut stop cardiorespirator iar resuscitarea lui a durat 40 de minute. În acest moment, ambii băieţi sunt bine. Mihai a fost externat de la Spitalul Grigore Alexandrescu, îşi continuă recuperarea şi, evident, ţine legătura, telefonic, cu Pavlos, care este la tratament în străinătate, şi cu familia acestuia.
L-am cunoscut pe Mihai Popescu. Am fost la el acasă. O familie în fața căreia nu știam ce să spun. Orice cuvânt părea prea sărac pentru drama lor. Mihai m-a uimit prin optimismul său. Are curaj, luptă și sigur va reuși să se recupereze. Se gândește mereu la Pavlos, prietenul lui din copilărie. Se știu de la vârsta de trei ani. Sunt vecini. Mi-a mărturisit, vizibil emoționat, că fără Pavlos nu mai era. Că l-a cărat în brațe ca pe un copil. Că poate Pavlos ar fi reușit să se salveze sau, măcar, să scape fără arsuri pe 60% din corp, dar nu l-a putut abandona pe el acolo în infern și a luptat să-l scoată afară.
În urma acestei tragedii rămân și multe întrebări fără răspuns. Inclusiv cea care face referire la un incendiu provocat…