O doamnă foarte drăguţă şi cu un simţ civic extrem de ascuţit mi-a spus că noi, românii, nu avem obiceiul de ”a ne plânge autorităţilor”, dar avem un bun obicei de a ne plânge în conversaţii.
Ea îşi cere drepturile de fiecare dată. Face plângeri pentru gropile din asfalt, pentru lucrări neterminate, pentru abuzuri ale funcţionarilor sau marilor companii. Când observă ceva în neregulă, face o plângere. Şi, spunea ea, de cele mai multe ori reuşesc să rezolv acea situaţie. E adevărat că mă înarmez cu răbdare, trimit scrisoarea la mai multe autorităţi şi pe linie ierarhică. Instituţiile sunt obligate prin lege să răspundă în 30 de zile.
După această discuţie, am avut o revelaţie. Chiar poţi să schimbi lucrurile dacă ai voinţă şi răbdare. În loc să ne enervăm că intrăm cu maşina într-o groapă din asfalt, că suntem înşelaţi la facturi, că nu sunt locuri de parcare, mai important ar fi să acţionăm. Din educaţia noastră lipseşte acea deprindere de a ne cere şi a ne apăra drepturile. Din acest motiv, tindem să nu ne asumăm obligaţiile pentru că arareori reuşim să ne bucurăm de drepturile noastre.
Dacă ar fi cel puţin o mie de oameni care ar proceda ca doamna respectivă în fiecare oraş din România mai mare de o sută de mii de locuitori, am trăi mult mai civilizat. Ar trebui să ne plângem mai puţin în conversaţiile de cafenea şi să interacţionăm mai mult cu cei aleşi să ne facă viaţa mai bună. Nu s-o transforme într-un iad!