Intervenţia militară în estul Ucrainei este pentru preşedintele rus, Vladmir Putin, un element dintr-un joc mai vast: acela de a pune capăt sistemului de relaţii stabilite după sfârşitul Războiului Rece, scrie jurnalistul Daniel Vernet, specialist în relaţiile internaţionale, pentru „Slate.fr“.
Un ansamblu complex de acorduri şi tratate ce vizau cooperarea Rusiei cu instituţii internaţionale, deja active în Europa în timpul Războiului Rece, inclusiv NATO şi Uniunea Europeană, sunt pe cale să nu mai aibă nici o valoare. Prin schimbarea prin forţă a frontierelor stabilite în Europa, cum a fost anexarea prin mijloace militare a Crimeii, în luna martie, preşedintele rus a încălcat o regulă care a fost respectată pe tot parcursul Războiului Rece aceea privind respectarea integrităţii teritoriale a statelor europene, consfinţită prin Actul Final al Conferinţei de la Helsinki din 1975. „Intangibilitate“ sau „inviolabilitate“? În timpul negocierilor care au condus la Acordurile de la Helsinki, multe discuţii s-au dus pe o chestiune aparent de semantică, dar extrem de politică: frontierele trasate după cel de-al doilea Război Mondial să fie declarate „intangibile“ sau „inviolabile“? URSS a pledat intangibilitate. Unul dintre obiectivele sale principale în aceste negocieri de la Helsinki a fost acela de a recunoaşte o dată pentru totdeauna extinderea „lagărului socialist“, până la graniţa cu Elba, ce separa cele două Germanii, o consecinţă a înaintării Armatei Roşie la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. Pentru că guvernul de la Bonn dorea să lase o uşă deschisă pentru o posibilă reunificare, Occidentul a susţinut şi a obţinut ca frontierele să fie declarate „inviolabile“, altfel spus graniţele nu puteau fi schimbate prin forţă, dar puteau fi modificate prin acordul paşnic a diferitelor părţi şi după dorinţa popoarelor respective. Asta e ceea ce s-a întâmplat în 1990 cu reunificarea Germaniei.
Anexând pur şi simplu Crimeea şi jucându-se cu ideea unui nou stat în sud-estul Ucrainei, format din regiunile ocupate de separatiştii proruşi susţinuţi de Moscova, Putin pune între paranteze o piatră de temelie a stabilităţii europene ce datează de aproape patruzeci ani. Nouă arhitectură de securitate În anii 1990 Rusia şi Alianţa Nord-Atlantică au tot încheiat diverse acorduri de cooperare. Sunt voci care spun că americanii şi germanii s-ar fi angajat în momentul reunificării Germaniei, să nu extindă NATO spre est. Cu toate acestea, statele eliberate de sub tutela comunistă au cerut să fie primite în NATO şi au fost admise în loturi mici din 1999 încoace. Doar Ucrainei şi Georgiei li s-au închis uşa în nas la summit-ul NATO de la Bucureşti, din cauza opoziţiei Franţei şi Germanieie. La acest summit a participat şi Vladimir Putin, iar liderul de la Kremlin a interpretat această decizie ca un semn de slăbiciune şi a profitat şi a invadat Georgia în luna august a aceluiaşi an, lăsând statul georgian fără o parte din teritoriul său, notează jurnalistul Daniel Vernet. Ca un fel de compensaţie pentru extinderea NATO, Occidentul a oferit Kremlinului, în 1990, diferitele moduri de colaborare cu Alianţa Nord-Atlantică.
O astfel de formă de cooperare a fost Parteneriatul pentru Pace, dar nu pe placul Rusiei pentru că a avut impresia că este tratată pe picior de egalitate cu alte ţări „mici“, foste „vasale“ ale sale, care au fost şi acestea incluse în Parteneriatul pentru Pace. De aceea i s-a oferit Moscovei un nou cadru: Formul NATO-Rusia şi în 1997 Actul fondator NATO-Rusia. Dar nici acestea nu satisfăceau Moscova pentru că nu-i dădea drept de veto asupra deciziilor NATO, aşa cu are , de exemplu, în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Această discrepanţă a apărut în 1999, când Alianţa Nord-Atlantică a decis să intervină în Kosovo fără acordul Rusiei. De aceea, liderii ruşi continuă să susţină o idee veche, din timpul Uniunii Sovietice, aceea a unei noi arhitecturi de securitate în Europa. Sub această formulă diplomatică se ascunde dorinţa Moscovei de a lua parte la deciziile occidentale în materie de securitate, apărare şi organizare a continentului european, inclusiv prin delimitarea sferelor de influenţă, scrie jurnalistul francez. Politica faptului împlinit Evident, preşedintele rus a schimbat modul de lucru . El acum îşi pune interlocutorii în faţa faptului împlinit. Analiştii spun că Vladimitr Putin este pe cale să dea peste cap toate acordurile pe care s-a bazat stabilitatea europeană. Rusia s-a retras deja din Tratatul privind forţele convenţionale, care stabileşte plafoanele pentru armatele occidentale şi ruseşti în Europa şi obligă statele să anunţe din vreme orice fel de manevre militare de amploare. În plus, Moscova este pe cale să pună între paranteze şi Tratatul privind Forţele nucleare cu rază medie, semnat în 1987 de către Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan. Membrii non-NATO sacrificaţi? Un alt acord, Actul fondator NATO-Rusia din 1997, rămâne unul dintre ultimele vestigii ale încercări de cooperare între cei doi foştii inamici din timpul Războiului Rece.
El putea transforma Rusia într-un membru virtual al organizaţiei Nord-Atlantic în cazul în care ar fi fost luat în serios de către ambele părţi. Pentru Putin este cu siguranţă depăşit, dar preşedintele rus vrea lase occidentalilor responsabilitatea de a-l denunţa. Acest acord prevede că NATO nu va construi baze permanente în ţările membre din Europa Centrală şi de Est, mai ales cele care au frontieră comună cu Rusia. Pentru a se pune la adăpost faţă de ceea ce ei văd drept o agravare a ameninţării ruse la adresa securităţii lor, mai ales după conflictul din Ucraina, polonezii şi balticii au cerut staţionarea permanentă a trupelor NATO pe teritoriul lor. Germani, francezi şi alţi membri ai NATO se opun acestei abordări pentru a nu oferi un alt pretext lui Vladimir Putin să denunţe Actul fndator NATO-Rusia, susţin ei.
Compromisul găsit la summit-ul NATO din Ţara Galilor a fost crearea unei forţe de reacţie rapidă de aproximativ 4.000 de militari din mai multe ţări, care să fie operaţională într-un timp foarte scurt. NATO a redescoperit că Europa are nevoie de un factor de descurajare, iar armele nucleare nu mai sunt suficiente. Până în prezent, Vladimir Putin nu a intervenit militar în statele vecine care sunt membre ale organizaţiei şi, prin urmare, protejate de articolul 5 al Cartei NATO din 1949, potrivit căruia orice ameninţare împotriva unui membru al Alianţei trebuie să fie considerată drept o ameninţare şi la adresa celorlalţi alţii. Barack Obama a reafirmat angajamentul prevăzută de articolul 5 în timpul recentei sale vizite în Estonia, una dintre cele trei ţări baltice deosebit de vulnerabile la manevrele Moscovei. Şi fiindcă acest angajament nu este valabil şi pentru state non-membre NATO, cum este cazul Ucrainei, de exemplu, Putin testează pe ele noua ordine europeană pe care el vrea să o instaureze, consideră Daniel Vernet. Politica UE, insuficientă pentru a-l descuraja pe Putin Cât priveşte gestionarea crizei din Ucraina de către Uniunea Europeană, situaţia este cu cât de puţin satisfăcătoare, pe atât de insuficientă pentru a-l descuraja pe preşedintele rus Vladimir Putin să treacă la noi agresiuni, scrie „Foreign Affairs“
Politologul Lorinc Redei spune că ultimul summit european ar demonstra că liderii UE sunt preocupaţi să nu încredinţeze posturile cheie ale Uniunii unor personalităţi importante care ar putea să pună la încercare interesele naţionale în numele unui interes comun european. […] Numind personalităţi al cărui profil nu este foarte cunoscut în posturi importante, conducătorii europeni îşi sapă propria lor capacitate să a aborda marile provocări ale timpului nostru precum renaşterea expansionismului rusesc. Summitul de la sfârşit de august a dat astfel “undă verde” Rusiei pentru a continua atacurile în Ucraina, mai spune Redei, arătând Statelor Unite că UE nu este capabilă să fie la înălţimea responsabilităţilor sale: singuri, membrii UE sunt lipsiţi de putere. Împreună, le lipseşte ambiţia. Şi în ambele cazuri, Putin este pe punctul să îi domine, consideră Lorinc Redei .