Cristi Puiu despre Sergiu Nicolaescu: un stăpân de tarla

Sergiu Nicolaescu a fost, dincolo de tot şi de orice, un personaj şi o personalitate. Desigur, ca pe fiecare dintre noi, şi pe el lumea, prietenii, duşmanii, colegii, apropiaţii l-au perceput în mod diferit. Spre exemplificare – şi luăm exemple absolut la întâmplare – dacă Mircea Badea i-a purtat un imens respect şi l-a considerat pe Nicolaescu un superstar, dacă Ştefan Bănică spune că l-a impresionat prin puterea fantastică de muncă şi prin tenacitatea cu care se implica în tot, dacă Ion Dichiseanu spune despre el că era un neamţ riguros, dacă Daniela Nane îşi aminteşte că nu trebuia să mişte în front, dacă Ioana Moldovan declară că era un om corect, dedicat meseriei, dacă Mircea Albulescu afirmă că a fost şi este un nemuritor, în schimb, Costel Băloiu, cel care l-a jucat pe Pistruiatul, îşi aminteşte de regizor ca de un om „respingător”. Chiar aşa declara mai demult la o emisiune: „L-am perceput ca fiind un om rece, un om respingător, un om de gheaţă. Un tip pe care cu greu îl ghiceşti”. Şi, poate deloc surprinzător, să alipim aici şi ceea ce Cristi Puiu, tânărul regizor premiat, spune. Cele pe care le afirmă el, sunt formulate şi de alţi regizori tineri, care i-au declarat încă din timpul vieţii lui Nicolaescu, război, deşi se spun mai mult sau mai puţin cu voce tare lucrurile acestea: „Noi, tinerii cineaşti, nu am fost niciodată colegi cu Sergiu Nicolaescu, nici nu am fi avut cum să fim vreodată. El a fost întotdeauna un privilegiat al tuturor regimurilor şi a făcut filme după filme din postura de stăpân de tarla, de tartor al cinematografului românesc. Sigur că în ultima vreme devenise bătrân şi neputincios şi nu mai putea face rău nimănui, dar la ora la care am debutat noi era foarte vioi şi ne punea beţe-n roate cât putea. Şi putea foarte mult, pentru că era chiar factor de decizie, politician şi senator. Noi, ca să ne realizăm filmele, a trebuit să facem o adevărată cursă cu obstacole şi să sărim peste toate barierele puse în calea noastră de el şi de oamenii lui. S-ar putea crede că dacă iubeşti cu adevărat cinematograful nu te poţi opune dezvoltării lui, dar asta este o naivitate, pentru că atât pentru Sergiu Nicolaescu, cât şi pentru cei din jurul lui, nu a primat niciodată interesul filmului românesc, ci strict interesul personal. Să-şi facă, adică, doar filmele lui. Te-ai fi aşteptat ca un om ajuns la o vârstă venerabilă să fie şi generos, dar nu a fost cazul lui. Lumea însă nu se va schimba acum că a murit Sergiu Nicolaescu şi nici cinematografia română nu va fi condusă altfel, să nu ne facem iluzii”. Cum spuneam, percepţia întotdeauna este diferită de la om la om, de la individ la individ.