Din bişniţa cu butelii făcea 100.000 de lei în două-trei ore
S-au cunoscut în avion, într-o cursă de Timișoara, iar după câţiva ani, el i-a făcut cadou Alinei hotelul în care au băut prima cafea împreună. Cristi Borcea era deja un bărbat îndrăgostit, iar ea, o femeie în devenire, care învăţa ce sacrificii presupune o iubire interzisă. A vărsat multe lacrimi, dar nici una nu a împiedicat-o să-i dedice lui toată viaţa ei. Acum privesc în trei oceanul turcoaz, de la etajul 35 al unui apartament de lux din Miami. Și se consideră împliniţi.
Într-un interviu pentru revista OK, Cristi Borcea spune că se ajunge greu la el pentru că a ales să iasă din viaţa publică. „Nu mai vreau să vorbesc. E mai bine așa. Sunt mai liniștit. M-am dedicat afacerilor. Le-am explicat frumos ziariștilor că nu mai doresc să apar. Nu răspund, mă protejez cât pot”. Şi tot pentru linişte a decis să stea mai mult în Miami, din septembrie până în martie. „Pot să fac ce vreau. Nu sunt urmărit, nu sunt monitorizat… Avem oceanul turcoaz, avem nisipul, care nu-i chiar alb, ca-n Insulele Virgine din Caraibe, dar e perfect.
Întrebat dacă este adevărat că la începuturile sale era şofer, că a cărat pardesiul lui Dinu, că a luat Bacu la 26 ani, Borcea răspunde: „Şi care-i problema?! Când am ajuns eu la Dinamo, aveam BMW ultimul tip. La 25 de ani” şi că şi acum ar căra pardesiul lui Dinu, „din plăcere”. Recunoaşte că era mult mai liniştit când făcea bişniţă cu butelii şi scotea câte 100.000 de lei pe zi. „Munceam două-trei ore, după care mă relaxam. Acum, mă prinde și ora unu noaptea la birou”. Ce făcea cu banii aceia?! „Schimbam mașina la două-trei luni. Mă distram, mergeam la restaurante și cam atât. Nu prea aveai ce să faci cu banii pe-atunci. M-a prins revoluţia cu vreo 600.000 de lei în carcasa de la ușa de la mașină. Dădeam tapiţeria jos și-acolo-i ascundeam. Nu puteai să-i ţii în casă. Chiar n-aveai ce să faci cu banii. Nici să călătorești nu puteai. Cum s-a dat drumul, am plecat în Turcia. Apoi, în Italia, la Campionatul Mondial de Fotbal din ’90”.
Şi pentru că a încercat de la început să facă afaceri, spune că cea mai păguboasă afacere a lui a fost cea cu fabrica de mezeluri de la Alba-Iulia, iar cea mai profitabilă… afacerea cu butelii. „Am vândut-o cu 26 de milioane de euro și am cumpărat-o, după trei ani, cu 3 milioane”.
Şi acum are probleme, ştrandurile merg „aşa şi-aşa”, „hotelurile prost judecând după cât am investit. Nu mai merge nimic în România. Din inconștienţă am făcut un împrumut la bancă de 35 de milioane de euro pentru a lua o societate cu peste 1.000 de angajaţi. Regret acum, dar n-am ce să fac. Trebuie să muncesc. A fost vândută de români la austrieci, iar eu am cumpărat-o înapoi”. Are în total 1.500 de angajaţi, iar la fast-food-ul din Miami muncec tot români.
Crede că cea mai mare extravaganţă pe care şi-a permis-o până acum a fost apartamentul din Miami, pe care l-a cumpărat în 2008. „N-a fost scump. A fost 600.000 de euro. Al doilea, cel de la etajul 35, a fost mai scump: 1,4 milioane. Recent, am primit 2,5 milioane de euro pe el și nu l-am dat. Pentru că acolo mă simt bine. Avem piscină jos, sală, plajă, avem un view de 180 de grade, cu oceanul în faţă… E tot ce-ţi poţi dori”. (I.G.)