Cu un George Simion la 41% și cu un Nicușor Dan intrat la mustață în turul 2, cu 21% din voturi, putem glumi că, iată, avem „turul doi înapoi”. Fotografia clasamentului de la vot e relativ similară cu noiembrie 2024, însă românii au transmis la urne cu și mai mare apăsare mesajul lor majoritar: schimbare cu orice preț a „sistemului” partidelor care au fost la conducere în acești ani.
George Simion a obținut în acest prim tur al alegerilor prezidențiale cu vreo 400.000 de voturi mai multe decât cumula, anul trecut, cu noul său mentor politic, Călin Georgescu. Cu aproape 2 milioane de voturi, Nicușor Dan a preluat poziția secundă a Elenei Lasconi în clasamentul de anul trecut, depășindu-i performanța. Crin Antonescu a performat pentru coaliția PSD-PNL-UDMR la fel de slab ca Marcel Ciolacu singur pentru PSD, pierzând calificarea la o diferență de voturi chiar mai mare (circa 86.000).
Diaspora a votat în număr record (aproape un milion de oameni) și în mod covârșitor (61%) cu George Simion, Nicușor Dan fiind pe locul doi, la mare distanță.
Sunt de acord cu Termenii și condițiile.
În țară, singurele județe unde George Simion nu a obținut primul loc la voturi au fost cele unde există o populație maghiară importantă, însă și acolo a performat peste așteptări. Și, desigur, Bucureștiul, marele fief al lui Nicușor Dan (cu excepția sectorului 5, câștigat de Simion), care a mai contrabalansat greutatea diasporei la numărul de voturi.
Cum am ajuns aici am început să ne dăm seama încă după momentul din noiembrie 2024, când Călin Georgescu a măturat primul tur al alegerilor prezidențiale, iar Curtea Constituțională a spus „stop joc”, invocând ilegalități în desfășurarea campaniei electorale și presupusa ingerință a Rusiei, lăsată să se ghicească fără dovezi concrete, din rapoartele serviciilor secrete.
Cum am ajuns aici. Și ce soluții există
În ultima jumătate de an, am scris în Panorama despre cum am ajuns în scenariul în care românii să pună în topul opțiunilor politice un candidat de extremă dreaptă, care amenință progresele făcute de la aderarea la UE încoace.
Istoricul Stefano Bottoni vorbea despre marea dezamăgire față de starea democrației și starea țării, care a împins sistemul într-o criză structurală. Anularea alegerilor din decembrie 2024 a dat șansa politicienilor aflați la conducere să restabilească încrederea celor nemulțumiți în sistemul democratic. Însă, puterea a irosit-o, lăsând aproape fără luptă țara să cadă în mâinile extremismului.
Mai mult, chiar și politicienii care aveau o orientare pro-europeană au început, în goana după voturi, să-și asume discursul ultraconservator al fostului candidat Călin Georgescu. Asta în condițiile în care interdicția de a candida din nou nu a avut niciun efect asupra ideilor radicale și anti-europene pe care acesta le-a diseminat în societate. Altfel spus, a picat Georgescu, am rămas cu „georgismul”.
Dincolo de problemele politice și economice ale țării, în cocktailul toxic s-a mai adăugat un ingredient: neîncrederea structurală a românilor în ceilalți. Un articol publicat recent în Panorama arată cum acest fenomen modelează felul în care votează cetățenii, făcându-i permeabili la ideile radicale.
Manipularea și-a făcut mai apoi treaba, capitalizând pe seama unei trăsături comune multor oameni, care a devenit obiect de studiu în universități: „receptivitatea la bullshit”, adică predispoziția de a considera enormitățile debitate de unii și de alții drept idei profunde.
Una dintre temele predilecte de manipulare se referă la mistificarea istoriei și inducerea iluziei unei descendențe speciale a poporului român. Crearea legendelor despre superputerile dacilor și gloria trecută a României face, prin comparație, prezentul să pară mizer și amplifică nemulțumirea oamenilor față de sistemul politic și angajamentul european al României.
Ce-i de făcut? Primul pas, spune pentru Panorama Amanda Ripley, jurnalistă americană devenită expertă în conflict, este să încercăm să nu-i convingem pe ceilalți că ei greșesc și noi avem dreptate. Chiar și când simțim până în măduva oaselor că așa e.
„Dacă scopul tău este să-i convingi că greșesc, să te cerți cu ei, îți garantez că vor fi mai fermi pe pozițiile lor. Dacă le pui o etichetă, dacă îi acuzi că sunt extremiști sau ignoranți, garantat vor ieși din acea interacțiune mai radicalizați decât erau înainte”.
La ce ne putem aștepta în continuare?
Are rost să așteptăm salvarea de la jumătatea de Românie care nu votează?
Dacă ne uităm la prezența de la urne, putem spune fie că unu din doi români a pus ștampila pe un candidat, fie că unu din doi români a refuzat să meargă la vot. Depinde din ce parte privești lucrurile, iar marii absenți despre care se vorbește la fiecare rundă de alegeri nu s-au dezis nici în 2025.
E un comportament pe care-l observăm, de fapt, nu doar acum, ci și la fiecare finală prezidențială, de 25 de ani încoace. De fiecare dată, scrutinul îmbracă forma unei mize uriașe pentru România următorilor cinci ani. Și, totuși, prezența acolo e constantă. Multe milioane de români nu sunt impresionați să iasă la vot, indiferent ce s-ar întâmpla.
Nominal, pare că masa de votanți interesați de finala prezidențială nu poate fi cu mult mai mare de 11 milioane de persoane. E recordul de participare la o finală prezidențială și a avut loc în 2014, când Klaus Iohannis l-a învins pe Victor Ponta (PSD), pe fondul unei nemulțumiri uriașe a diasporei. Tot atunci s-a înregistrat și cea mai mare diferență de prezență între turul 1 și 2. Așadar, o prezență de 80%, precum cea din Germania – des invocată în aceste zile, pare imposibil de atins în România.
Marii absenți pe care îi tot așteptăm la vot, în turul 2
Prezența la precedentele runde de alegeri prezidențiale, în milioane de voturi.
Discuția se poartă tocmai pentru a identifica o posibilă revenire spectaculoasă a lui Nicușor Dan pe 18 mai, prin mobilizarea electoratului care nu a ieșit la urne (nu neapărat indecis, așa cum i se spune în multe cercuri). „Dezinteresat” ar fi, poate, un cuvânt mai potrivit. Proiecțiile sunt greu de făcut, dar ne puteam uita la ce s-a întâmplat duminică.
Plecând de la datele din 4 mai, putem identifica, din nou, că tinerii votează în proporție mai mică decât cei de vârstă mijlocie. E o concluzie cu nuanțe.
E adevărat că, raportat la numărul total de alegători din primul tur, tinerii de 18-24 de ani nu au atins nici 8%, doar că acest procentaj arată cu totul altfel dacă privim situația generală a populației, raportată la grupele de vârstă.
Da, cei cu vârste cuprinse între 45 și 64 de ani au dat cele mai multe voturi la primul tur. Dar asta și pentru că tot ei reprezintă cohorta cea mai numeroasă a populației, dacă e să raportăm la numărul total al cetățenilor cu drept de vot.
Dacă analizăm în interiorul grupelor de vârstă, atunci proporția e aproape similară cu prezența totală la vot. Nu sunt mari diferențe. Cu alte cuvinte, (aproape) unu din doi tineri cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani a mers la vot, aproape unu din doi votanți din grupa următoare de vârstă a mers la vot și tot așa.
Prezența la vot, pe grupe de vârstă
Câți tineri au votat la alegerile din 4 mai, ca % din populația totală, împărțită după vârste.
Există mulți care speră că acei oameni care nu au ieșit la vot acum (și nici la precedentele runde de alegeri, presupunând că mulți dintre ei sunt aceiași) ar putea înclina balanța în turul al doilea. Sunt invocați la fiecare rundă de alegeri și, totuși, mulți refuză să se facă văzuți.
Pentru exercițiul imaginației, plecăm de la o premisă simplă: să zicem că cine a mers la vot duminică o va face și pe 18 mai. S-au făcut o serie de predicții despre cum se vor împărți voturile din primul tur între cei doi candidați calificați în finala prezidențială. Și, din toate calculele pe hârtie, câștigător ar ieși George Simion.
Singura șansă a lui Nicușor Dan ar fi, așadar, să reușească să-i scoată la urne pe cei care nu au votat. Unde sunt ei, pe datele de acum?
În primul rând, o bună parte din cei care nu au ieșit la vot trăiesc în mediul rural.
Apoi, sunt tinerii care mai au un potențial de creștere spre media atinsă de persoanele din grupa de vârstă 45-64 de ani, să zicem, care e cea mai ridicată.
Să nu uităm diaspora, cea care, de câteva cicluri electorale încoace, pare că decide președintele. Drumul comunităților de români din afara țării către primul milion de voturi s-ar putea să se concretizeze în 18 mai, după ce acum au votat peste 970.000.
Explicațiile care reies din cifrele seci se cam opresc aici. E posibil ca indecișii de la acest prim tur să fie foarte puțini, iar misiunea lor să fie mai simplă pe 18 mai, când au de ales doar între doi candidați. La fel de posibil e ca restul celor invizibili la vot să fie pur și simplu dezinteresați.
Așadar, România absentă de la vot s-ar putea să nu fie soluția pentru răsturnarea situației dintre Simion și Dan. Un elev model mai chiulește din când în când. Dar, un chiulangiu de profesie nu decide brusc să se înscrie și la meditații.
Votul diasporei. Românii pentru care țările de adopție nu au devenit niciodată patrie
Diaspora l-a susținut masiv pe George Simion, care a obținut 61% din voturile din afara țării. În trei țări europene cu comunități mari de români, Germania, Italia și Spania, aproape trei sferturi din totalul opțiunilor exprimate la urne au mers către candidatul izolaționist.
Stefano Bottoni, istoric de origine italiano-maghiară, specializat în istoria Europei Centrale și de Est, spune pentru Panorama că aceste date arată cât de neglijați se simt românii din străinătate de autoritățile de la București și cât de puțin s-au integrat, de fapt, în cultura țărilor de adopție.
„Eu n-am uitat faptul că autoritățile române din anii 2000, când milioane de oameni au plecat, erau ok cu asta. Autoritățile de la București nu le-au simțit lipsa acelor cetățeni, i-au uitat. Țările din Vest, precum Italia, Germania, Franța, Marea Britanie, au început politicile de integrare, dar pentru mulți dintre ei, deși au plecat din România de 20 de ani și au copii născuți acolo, aceste țări nu au devenit niciodată patrie. Trăiesc la granița dintre Est și Vest și se simt uitați și neapreciați ca oameni. Nu se simt apreciați nici în țara-mamă, nici în țările unde s-au stabilit”, explică Bottoni.
În opinia sa, votul din diaspora a fost unul „de protest existențial” împotriva clasei politice în general.
„Luați în calcul că, dacă acești oameni au cetățenie italiană, franceză, spaniolă, probabil că votează și acolo formațiuni politice extremiste. Cum s-a întâmplat în Italia, unde mulți români nu au votat pentru partidele de stânga sau pro-europene, ci pentru partidul Giorgiei Meloni sau pentru Salvini, care au o poziție anti-imigrație foarte dură. Este un paradox, dar cred că este un paradox generat de lipsa de integrare. Acești oameni sunt, pe de-o parte, în afara discursului românesc și nu prea înțeleg ce se întâmplă în România. Pe de altă parte, există, în cazul lor, și o lipsă de integrare socială, mai degrabă culturală, în țările unde diaspora românească s-a stabilit într-o măsură mai mare, precum Italia sau Spania”, crede istoricul.
Miercuri, puteți citi în Panorama un interviu în care Stefano Bottoni comentează pe larg rezultatul alegerilor din România.
Cât îl vrea Simion pe Georgescu prim-ministru?
Una dintre principalele promisiuni cu care a defilat George Simion în campanie a fost că îl va aduce la putere pe Călin Georgescu, sub o formă sau alta.
Simion a spus acest lucru de mai multe ori, cel mai recent chiar în ziua votului, într-o declarație pentru Reuters: „Sunt mai multe căi prin care domnul Georgescu poate fi la conducere, dacă românii asta vor, și ne vom folosi de ele. Putem să formăm o majoritate și să-l punem prim-ministru; putem să facem alegeri anticipate sau putem să organizăm un referendum”.
Întotdeauna declarațiile sale sunt, în mare parte, vagi și nu spun exact cum și în ce funcție ar putea fi adus la conducere Călin Georgescu. Însă, cea mai plauzibilă variantă ar fi funcția de prim-ministru, având în vedere că, teoretic, președintele României numește prim-ministrul, după consultări cu Parlamentul.
Înainte să ajungem acolo, trebuie să ne întrebăm, însă, dacă George Simion chiar vrea să îl pună pe Georgescu prim-ministru sau doar se folosește în continuare de el pentru capital electoral.
„Simion se folosește de Georgescu, nu îl iubește. Nu are niciun interes să pună un adversar cu mai multă popularitate autentică la Palatul Victoria, așa că se va eschiva”, consideră Răzvan Petri, specialist în științe politice, masterand în politici publice la University College London și cofondatorul paginii Politică la minut.
Chiar și dacă ar dori să îl pună prim-ministru, situația e complicată. Președintele numește prim-ministrul și membrii Guvernului, însă aceștia trebuie validați prin vot de Parlament. În realitate, aici, puterea președintelui e limitată: prim-ministrul și membrii Guvernului vin de la partidul sau alianța de partide cu majoritate în Parlament.
Așadar, Simion ar avea nevoie de o majoritatea parlamentară care să îl susțină pe Georgescu pentru funcția de prim-ministru, ceea e greu de crezut că se va întâmpla.
„Momentan, Simion nu pare să aibă susținere în Parlament. Și dacă Parlamentul va refuza trei propuneri consecutive pe parcursul a 60 de zile, Simion ar putea decide dizolvarea Parlamentului și să ceară alegeri anticipate. Acolo, AUR ar putea performa”, spune Petri.
Lucrurile s-ar putea schimba dacă PSD ar intra la guvernare alături de AUR și astfel cele două partide l-ar susține pe Georgescu ca premier, însă această situație pare și ea destul de implauzibilă. AUR și-ar pierde din imaginea anti-sistem, dacă s-ar alia cu PSD.
Desigur, ar mai exista varianta unui guvern minoritar, care însă e tot la cheremul majorității parlamentare – poate fi dărâmat în orice moment, iar măsurile sale pot fi oricând anulate sau modificate de o majoritate ostilă, în Parlament.
Varianta cu alegeri anticipate s-ar putea să fie și ea o sabie cu două tăișuri, pentru că AUR ar putea avea de pierdut la guvernare, în perioada grea care urmează: „Simion se va preface că încearcă să aducă AUR la guvernare, dar de fapt el nu va dori să guverneze în această perioadă extrem de dificilă, pentru că ar deconta politic dezastrul economic”, conchide Petri.
„It’s the economy, stupid!”. Bumerangul economic al alegerilor
Primul efect al scrutinului câștigat categoric de George Simion s-a simțit pe Bursa de la București, care a deschis „pe roșu”. Indicele principal, BET, care arată evoluția celor mai lichide 20 de companii, a pierdut în prima jumătate de oră de la deschiderea tranzacțiilor circa 1,4% și a închis ziua la minus 2,88%. Scăderea bursei începuse deja de vineri.
Situația politică tensionată complică și ea lucrurile. Luni, după anunțul demisiei premierului Ciolacu, randamentele obligațiunilor denominate în lei au crescut vertiginos și obligațiunile în dolari ale României au înregistrat performanțe slabe, scrie și Bloomberg. Partea bună este însă faptul că, de această dată, scrutinul pare să se fi desfășurat fără probleme, fără interferențe străine și fără ca numărătoarea să mai creeze emoțiile din 2024.
Sunt doar câteva semnale la cald că economia e întinsă ca un elastic în lungul an electoral, prelungit cu aproape încă șase luni, cu cheltuielile aferente, în condițiile în care reformele economice și fiscale sunt mai necesare ca aerul, iar reducerea deficitului bugetar este obligatorie.
România are deja cel mai mare deficit bugetar din UE, de 9,3% și este în procedură de deficit excesiv însă din 2020.
Moody’s Analytics arată, într-o evaluare recentă, care ține cont și de contextul european și internațional, că România trebuie să acționeze „foarte urgent” pentru a accelera reducerile bugetare. De altfel, marile agenții de rating stau cu ochii pe alegerile de la București, fiindcă perspectiva ca România să ajungă în categoria nerecomandată investițiilor este doar la un pas, dacă climatul politic și economic se degradează și mai mult.
Președintele interimar Ilie Bolojan a tras mai multe semnale de alarmă cu privire la riscul de recesiune, din cauza deficitului excesiv.
Indiferent cine va ocupa fotoliul de la Cotroceni după 18 mai, e nevoie ca România să strângă cureaua. În condițiile în care fondurile din PNRR reprezintă în continuare un colac de salvare pe care România nu îl folosește suficient și în care investitorii străini rămân foarte importanți, alegerea între izolaționism și pro-Europa ar putea însemna fie aducerea economiei la terapie intensivă, fie rămânerea cu oxigenul european.
Tocmai de aceea, scenariile schimbărilor de la guvernare, după ce vom avea un nou președinte, sunt atât de complicate. Guvernarea României acum vine cu un preț dur de popularitate sau, desigur, cu riscul intrării în degringoladă.
Ce frate mai mare va ține România de mână, după turul 2?
În ochii presei străine care stă cu ochii pe rezultatul alegerilor din România, „MAGA câștigă România”. Mulți observatori din afara țării îl văd pe George Simion drept un fan devotat al lui Trump, iar aceste alegeri cu repetiție – drept un soi de referendum european al primelor 100 de zile de mandat al noii administrații americane.
Semnalul e că, cel puțin în această parte de lume, unde democrația nu are rădăcini foarte sănătoase, naționalismul de rit Trump și-a găsit adepți. Canada, care a organizat alegeri parlamentare cu o săptămână în urmă, a reacționat exact invers și a mers pe mâna unui partid condus de un om considerat capabil să țină piept șantajului american.
La noi, Crin Antonescu n-avea stofă de Mark Carney, iar România nu-i Canada. România este, înainte de orice, într-o poziție geografică vulnerabilă, la limita spațiului euroatlantic, direct expusă unei eventuale tentative a Federației Ruse de a-și extinde sfera de influență.
De aceea, o bună relație a României cu Statele Unite este în continuare vitală pentru viitorul nostru. Șeful Serviciului Federal de Informații al Germaniei (BND) afirma în noiembrie că Rusia ar putea avea personalul și capacitatea necesare pentru a testa solidaritatea NATO, până la finalul acestui deceniu. Iar așa cum stau lucrurile în prezent, cu toată mobilizarea pe care încearcă să o facă Uniunea Europeană, europenii, doar ei, n-ar putea să țină piept Rusiei fără sprijinul american.
Așadar, că noi avem nevoie de americani e evident. Întrebarea este: americanii au nevoie de noi?
Politica lui Donald Trump vizavi de Rusia e ambiguă. Ba îi place să fraternizeze cu politicienii macho, ba i se pare că Vladimir Putin îl cam duce de nas, exploatându-i vanitatea.
Orice posibilă normalizare a relațiilor cu Rusia ar putea însemna că SUA nu mai au motive să contribuie la securitatea flancului estic al NATO. Apoi, scutul de la Deveselu, amplasat în România pentru a ajuta la o ripostă în cazul unui eventual atac nuclear lansat din Iran, e un element esențial, câtă vreme Iran e o amenințare. În prezent, cele două țări sunt în plin proces de negociere a programului nuclear al Teheranului.
În general, semnalul este că SUA sunt mai interesate de regiunea Asia-Pacific, punctual de China, iar Europa, implicit și România, nu mai prezintă suficiente argumente pentru păstrarea unei prezențe militare notabile. De aceea, dacă România vrea să conteze în continuare pe sprijinul american, trebuie să devină creativă. Dar până în ce punct se pot face compromisuri, mai ales când la butoane este Donald Trump?
Cert este că relația cu SUA, dar mai ales această flatare exagerată la adresa președintelui american din partea unor candidați au fost printre subiectele evocate constant în timpul campaniei electorale. Din acest punct de vedere, discrepanța dintre finaliști e grăitoare și pentru felul în care votanții lor înțeleg că ar trebui să se deruleze relația cu marii jucători de pe scena mondială.