ând bărbaţii invocă dependenţa de sex ca să-şi justifice aventurile, este vorba de un pretext sau chiar există o dependenţă? Între 3 şi 10% dintre americani sunt dependenţi de sex, arată un studiu efectuat de cercetătorii americani. Plăcere sau boală? Revista americană „Time Magazine” analizează toate ipotezele.
Neil Melinkovich (59), scriitor şi fost model, face parte din Dependenţii de Sex Anonimi de mai mult de 20 de ani, din 1987. Îşi aminteşte mereu de un episod din viaţă: trebuia să-şi aştepte iubita la aeroport, însă s-a oprit la un bordel, apoi, ajuns acasă, a făcut dragoste cu iubita lui, în acelaşi pat în care adusese încă trei femei în urmă cu câteva zile.
Dependenţă sau plăcerea de a înşela?
Jucătorul Tiger Woods s-a tratat pentru dependenţă de sex anul trecut, după ce a recunoscut că s-a culcat cu mai mult de 12 femei. Actorul Charlie Sheen este faimos pentru aplecarea lui către doamnele de companie. Şi mai este Silvio Berlusconi, premierul dezinhibat al Italiei, care trece printr-un proces, după ce procurorii l-au acuzat că a făcut sex cu o minoră. În toate aceste cazuri, apare o întrebare centrală: de ce au riscat toţi bărbaţii aceştia să se supună scandalurilor, doar pentru o partidă sau două de amor?
Graniţa dintre moralitate şi boală este foarte subţire. Dar numai în ultimii 25 de ani am ajuns să privim excesele în termeni de dorinţe imperioase: pofta de mâncare sau apetenţa pentru sex. În 1983, când Melinkovich îşi înşela soţia în mod constant, o organizaţie din Minnesota, Fundaţia Hazelden, a publicat o carte „Dincolo de umbre: Să înţelegem dependenţa sexuală”.
Asociaţia Americană de Psihiatrie (AAP) îşi pune întrebarea dacă dependenţa de sex ar trebui introdusă pe lista bolilor, sub denumirea de „hiperactivitate sexuală”. Astfel, chiar şi scandalul Bill Clinton ar putea fi privit diferit.
Dacă iniţiativa AAP ar fi pusă în practică, s-ar schimba parametrii sistemului medical. Soţiile ai căror bărbaţi sunt amatori de pornografie ar fi obligaţi să urmeze un tratament.
Fenomenul începe oricum să ia amploare, remarcă Time Magazine. Din anul în care Woods a început să vorbească despre dependenţa lui de sex ca despre o boală, clinicile care tratau dependenţa de droguri şi alcool s-au văzut nevoite să acorde asistenţă şi celor care solicitau ajutor pentru problemele cu sexul. Una din cele mai mari companii care deţine clinici de dezintoxicare a înfiinţat recent Institutul pentru Recuperare Sexuală, în Los Angeles. În 2010, profitul centrului a crescut cu 50%.
De la slăbiciune la boală. Nimfomania şi Don Juanismul
În secolul XX, ne-am schimbat percepţia asupra alcoolismului: dacă înainte era privit ca o slăbiciune a caracterului, acum este o boală pe care o tratăm, notează Time Magazine. Să fie oare şi pofta excesivă un alt accident biochimic?
În anii ’60, noţiunea „dependenţă de sex” a devenit populară în rândul comunităţii americane. Albert Ellis, considerat unul din cei mai stimaţi psihologi ai secolului, şi Edward Sagarin, un sociolog homosexual care a ajutat la lansarea mişcării pentru drepturile persoanelor gay, au scris o carte despre nimfomanie („Nymphomania: A Study of the Oversexed Women”), în New York-ul anului 1964. Cartea a dus la popularizarea noţiunii şi la schimbarea percepţiei asupra femeilor care simţeau mai mult nevoia de sex. De asemenea, l-a inspirat pe doctorul Robert Stoller, care, în 1975, a introdus termenul „Don Juan”, care descria promiscuitatea masculină.
AAP defineşte dependenţa de sex ca interferenţa activităţii sexuale în celelalte acţiuni, cum ar fi locul de muncă. Dacă te refugiezi în sex când eşti anxios, deprimat sau stresat, e semn că s-ar putea să ai boala.
Cât de mult e prea mult
Totuşi, definiţia nu stabileşte cât de mult sex e prea mult şi nu face diferenţa între autostimulare şi act secual între două persoane. Există, însă, studii care au arătat că o viaţă sexuală activă pentru cei care sunt implicaţi într-o relaţie este semn bun. Deci când devin partenerii prea concentraţi asupra sexului?
Către sfârşitul anilor 1940, o echipă de cercetători condusă de biologul Alfred Kinsey a arătat că numai 3% din tinerii de colegiu aveau un orgasm în fiecare zi a săptămânii sau chiar mai multe pe zi. Acest număr este considerat de cercetătorii de azi un semn al dependenţei.
În 2009, un cercetător de la Harvard Medical School, Martin Kafka, a demonstrat că se poate vorbi de hiperactivitate sexuală la bărbaţi când ei au mai mult de şapte orgasme pe săptămână, timp de minim 6 luni, după vârsta de 15 ani.
Kafka susţine, de asemenea, că un bărbat are, în medie, trei orgasme pe săptămână, însă acest lucru nu se poate confirma în totalitate, pentru că oamenii au tendinţa să exagereze.
Din cauză că definiţia dependenţei de sex este neclară, este imposibil să afirmăm cu certitudine câţi oameni suferă de boală, arată Time Magazine. Totuşi, cercetătorii care se raportează la datele lui Kinsey estimează că între 3 şi 10% din populaţie este dependentă de sex.
În plus, apariţia pornografiei pe Internet, din anii ’90, a determinat comportamente nesănătoase şi dorinţe care necesită tratamente, notează Time Magazine.
Tratăm dependenţa sexuală?
În ultimii 50 de ani, toate organizaţiile care oferă sprijin s-au raportat la procesul de recuperare ca la 100% abstinenţă. Dar dorinţa de a procrea este înscrisă în ADN-ul nostru.
Doctorii ar avea o singură soluţie ca să trateze dependenţa: administrarea unui hormon care inhibă dorinţa sexuală. Totuşi, medicamentul se recomandă numai agresorilor sexuali, pentru că are efecte secundare (de exemplu, feminizarea bărbaţilor).
Ce se poate face pentru cei care petrec zeci de ore consumând pornografie sau cei care cheltuiesc sume mari de bani pentru prostituate? Dependenţii de sex ar trebui să participe la şedinţe de terapie unde să li se sugereze alte activităţi care ar putea înlocui sexul, consideră directorul Centrului pentru Recuperare Sexuală, Robert Weiss. Dar nu este uşor să îi înveţi pe cei dependenţi de sex că pot avea o relaţie romantică, plină de iubire.
Un program care tratează dependenţa sexuală costă peste 2.000 dolari şi trebuie să stai internat cel puţin o săptămână.
În Statele Unite, sunt patru asociaţii de tipul Alcoolicilor Anonimi. Între 5 şi 10 milioane de americani pe an apelează la ele.
Centrele de ajutor interzic participanţilor orice fel de activitate sexuală. Totuşi, fostul director al AAP, Thomas Horvath, susţine că aceasta nu este o soluţie. Trebuie, mai degrabă, să i se ofere clientului posibilitatea alegerii: fiecare gest cu tentă sexuală se pedepseşte şi fiecare zi de abstinenţă este premiată.
Totuşi, nu există prea multe tratamente, pentru că nu se cunoaşte felul în care creierul percepe procesele sexuale, scrie Time Magazine. O parte din comportamentul sexual este moştenit, însă mediul în care ne dezvoltăm determină felul în care evoluează sexualitatea.
Un studiu realizat în decembrie de cercetătorii de la Binghamton University din New York a arătat că diferenţele din ADN pot fi corelate cu diferenţele din comportamentul sexual. Din cei 181 de subiecţi, cei care aveau ca genă dominantă DRD4 erau mai înclinaţi spre adulter şi aventuri de o noapte. Gena DRD4 determină câtă dopamină se eliberează când se produce un act sexual. La unii oameni, actul determină o cantitate mai mare de dopamină eliberată în organism. În plus, endorfinele eliberate în timpul sexului sunt identice cu cele pe care le dă consumul de heroină. Totuşi, studiul nu a fost repetat şi nu se ştie cu certitudine dacă heroina şi sexul afectează aceiaşi receptori.
Dincolo de studii, rămâne întrebarea: cum ne raportăm la apetitul sexual? Cât de mult e prea mult şi când începem să ne punem întrebări? Când Melinkovich vede o femeie frumoasă pe stradă, se uită la ea şi îşi spune: „Dumnezeu să o binecuvânteze, pe ea şi frumuseţea ei.”