De ce nu-şi iubeşte un londonez oraşul şi… cui îi mai pasă de asta
Majoritatea oamenilor din Londra s-au cam săturat de viaţa lor din metropolă. Trebuie doar să vezi cozile din magazinele supra-etajate din Westfield sau reacția unui copil plângăcios din metrou pentru a realiza că orașul ăsta supravieţuieşte la capătul puterilor sale. Oamenii pot trăi în Londra și pot fi, simultan, extenuaţi de ea, pentru că Londra nu mai înseamnă doar câteva străzi pietruite și o închisoare mare și bătrână. E ultima metropolă dintr-o țară-n declin, de pe un continent flămând, o insulă care se prelinge pe județe ca o deversare iminentă de petrol.
Poate fi un loc super în care să trăiești, și, sincer, probabil sunt complet incapabil de a trăi oriunde altundeva. Sunt o grămadă de motive pentru care unul din zece oameni decide să trăiască într-unul dintre cele 32 de cartiere din oraş, dar sunt și o groază de motive pentru care oamenii renunță la viață și se mută într-o gaură neagră a suburbiilor, gen Brighton, scrie Clive Matin, de origine londonez, pentru vice.com.
La un moment dat, cârciumarii londonezi au decis, că nu-s mulțumiți cu situația actuală. Au decis că nu e destul doar să ofere refugiu oamenilor ale căror vieți familiale erau atât de sinistre încât preferau să bea mai puțin alcool vândut la suprapreț într-o cameră stătută, plină de suferinzi de ciroză. Proprietarii au decis că voiau să-și educe clientela. Voiau să-i învețe despre minuturile artizanale și butoaie de bere, să le umple nările cu mirosul unor mâncăruri pe care nu și le permit și să-i privească cum se joacă jocuri de copii în timp ce sorb apă de ploaie din hălbile ceheşti de 7,50 $.
La început, localurile astea existau doar în cartiere de fiţe ca Muswell Hill și Sheen, dar acum, chiar și pub-urile alea pe care le vezi construite în blocuri de consiliu, vând sandwichuri asezonate cu termenul „posh”. Pub-urile Wetherspoon au o reputație proastă din cauza decorului obosit, a ouălelor la microunde și atacurilor cu sticle, dar măcar nu ai nevoie de trei salarii ca să te piși în ele.
Te întrebi de ce nu mai merge nimeni în centrul istoric al Londrei? Poate pentru că în fiecare weekend zona se transformă într-o fabrică de cocalari. De fapt, poate asta e nedrept. Nu-i produce pe cât de mult îi atrage. Stai pe acolo într-o seară și o să-i vezi cum se strâng: hăndrălăi cu fețe de violatori, în blugi evazați, nervoși pentru că taxiurile ilegale nu opresc pentru ei, tipii din zonele comerciale cu fețele la fel de portocalii ca biletele de tren îndesate-n portofelele lor.
S-a terminat treaba pentru Zona 1. În curând, va exista numai ca un nucleu al iadului turistic, orasul va fi definit de lăbărțarea sa și centrul lui va fi ca parcurile centrale, dar cu mai puțini bicicliști familiști și mai multe bordeluri ecologice în boscheţi.
Londra are o istorie întunecată și bogată, iar bucățică cu bucățică, fiecare parte din ea e vândută din nişte anticariate din centru unor tați înţepaţi care se îmbracă precum prezentatorii CBBC și unor foști imigranți australieni cu invidie strămoșească pe britanici. Am văzut deja oameni cu mustață ceruită, baluri dansante, opiu (probabil) și tocuri de uşă interbelice, deci presupun că dacă ești un snob, abia aștepți holera, raid-urile aeriene și o tură de muncă de 48 de ore într-un atelier de copii orfani care lucrează de Crăciun.
În ciuda prețurilor caselor și a statisticilor Poliției Metropolitane, cel mai rău cartier din Londra este şi cel mai verde: Clapham. Ce-i așa nasol la frunzosul și îmbelșugatul Clapham, te întrebi? Păi, oamenii, în general. Poate sună nedrept, dar după o noapte terifiantă de sâmbătă petrecută acolo alături de ultraşii echipei Millwall care se bat pentru ultimele săruri de baie în spatele stației de metrou sau după o după-amiază de sâmbătă în care vezi americănași cum se joacă cu frisbee-ul, o să înţelegi. Nici nu mai zic de succesiunea infinită de obsedați de sală care încearcă să-ți sufle gagica.
În viață, sunt două genuri de oameni. Oamenii care fac ceva, ca o parte necesară a existenței lor și merg mai departe cu viețile lor și cei care se definesc prin ceea ce fac. Diferența dintre oameni care mănâncă de foame și gurmanzi, oameni care au bloguri și bloggeri și, cel mai extrem, probabil, oameni care merg pe bicicletă și cicliști.
N-am nicio problemă cu mersul pe bicicletă până la muncă. E mișcare, apuc să văd părți ale orașului pe care nu le-aș vedea din autobuze sau metrouri și mă face să mă simt mai puțin ca un muist răsfățat ucigător-de-planetă. Dar nu transform vaga urmă de respect de sine într-o pădure înflăcărată de îngâmfare.
E o specie de londonez (dintre care aproape niciunul nu originează din Londra, în mod ciudat) care pare să creadă că orașul ăsta e un mare joc unde navighează cu o hartă a barurilor din Şapte Seri după „comori ascunse” . Numărul de dăți în care m-am târât din haosul unei petreceri, disperat după cafeină, proteine și orice fel de lichid portocaliu care să-mi amelioreze mahmureala, numai ca să mă confrunt cu „N-ai fost la Cafe Oto? Trebuie! Ghiveciul de marți e bestial!” Dobitocule, vreau doar ceva care e fierbinte și n-are gust de MDMA, nu mă interesează felurile unsuroase de mâncare preslăvite de bloguri cu care încerci să mă impresionezi.
Sigur, sunt ceva priveliști drăguțe pe care probabil le-ai văzut în era Pierce Brosnan a filmelor James Bond, dar cartierul de cultură urbană a Londrei, South Bank, ar trebui lăsat turiștilor și semi-finaliștilor din Britain’s Got Talent. E o idee idilică din ce e de fapt Londra, o idee gentrificată, diluată, ultra-planificată a orașului care, în realitate, e definit de fluxul lui constant și clocotit. Pare ca un orășel modern din Londra făcut de un grădinar provincial care, de fapt, n-a fost niciodată acolo. Sigur sunt şi niște localuri grozave acolo, dar toate sunt frecventate exclusiv de oameni cărora le place rugby-ul și întretăiate de sute de chioșcuri care-ți iau două lire jumate pentru o doză caldă de Fanta.
Nu numai că e penibil, dar e și nesincer. Dintr-un motiv sau altul, Londra a devenit epicentrul porcăriilor de genul. Revista Time Out are o secțiune de cabaret și BBC London News simte nevoia de-a scrie câte un articol despre fiecare fost-lector care s-a cățărat într-un pahar uriaș de Martini.
Da, e ușor să te iei de turiști, dar pe bune, sunt strămoșii nasolelii ăsteia. Și n-o ard xenofob, familiile din Rotherham (porțile sunt dechise, doar treci prin ele!) sunt probabil chiar mai rele decât oamenii care au venit aici de-afară, pentru că-s complici. Ei sunt oamenii care stau pe partea greșită a scărilor rulante, primii oameni care sunt pregătiți să dea peste patru lire pe o halbă de bere, oamenii care merg să vadă Spamalot, oamenii care justifică monarhia într-o societate democratică din secolul 21.
Sunt originea iadului expus mai sus, instigatorii, Oppenheimerii. Sunt peste tot și nu sunt nicăieri, armate fantomatice fără fețe cu rucsacuri roșii care există numai ca un stereotip perpetuu, un demon din popor de care londonezii full-time să înșface. Dispar pe cât de repede apar, totuși, atitudinea lor de a a arunca bani cu zâmbetul pe buze ne trimite pe noi, restul, să dormim noaptea cu frica dușului rece de dimineață și a ghetei distrugătoare-de-uşi a administratorului.
Chiria medie pentru un apartament cu un dormitor (în centru): £495 (pe săptămână); Prețul mediu al unei halbe de bere (în centru): £3.50; Prețul mediu al unei mese în doi (plus vin): £40; Card Non-Oyster pentru o călătorie cu autobuzul : £2.40; Bilet la Odeon Leicester Square adult single: £13.