La 27 mai 1997, Rusia și NATO, cu speranța de a încheia definitiv Războiul Rece, au semnat ”Actul Fondator”, un acord de cooperare care avea ca scop stabilirea unei ,,păci durabile și cuprinzătoare”. Astăzi, când luptele din Ucraina fac ravagii, analistul Grégoire Sauvage privește înapoi către acea perioadă, poate prea scurtă, în care Alianța Atlantică și Moscova nu se mai considerau inamici:
Această dată ar fi trebuit să marcheze începutul unei noi ere pentru Occident și Rusia, după o jumătate de secol de relații conflictuale: la 27 mai 1997, președintele francez Jacques Chirac i-a primit cu mare fast la Paris pe omologii săi american și rus, Bill Clinton și Boris Elțîn, pentru a semna Actul fondator privind relațiile reciproce, cooperarea și securitatea între Federația Rusă și NATO.
Deși nu are forța juridică a unui tratat, acest Act fondator, ratificat după mai mulți ani de negocieri la cel mai înalt nivel, viza crearea unei noi arhitecturi de securitate în Europa, în care cele două părți nu se mai considerau adversari, ci parteneri.
Documentul de 24 de pagini prevedea o consolidare a parteneriatului cu Moscova în lupta împotriva terorismului, menținerea păcii, dezarmarea și relațiile economice, precum și crearea unui Consiliu comun permanent NATO-Rusia.
Conform Actului fondator, această cooperare trebuie să se bazeze pe ,,principiile drepturilor omului și ale libertăților civile”. Țările semnatare se angajează, de asemenea, să nu ,,recurgă la amenințarea sau la utilizarea forței” una împotriva celeilalte sau împotriva oricărui alt stat.
”Era o epocă diferită și o perioadă plină de speranță pentru evoluția Rusiei”, care se afla atunci în plină tranziție democratică, explică cercetătorul Nicolas Tenzer, director al rubricii Desk Russie de la France 24, amintind că ,,Actul Fondator fusese precedat de un Parteneriat pentru Pace, semnat în 1994″.
Pregătirea terenului pentru extindere
După destrămarea URSS în 1991, NATO are în vedere noile sale misiuni. Solicitările de aderare din partea fostelor țări din blocul estic, care au fost aruncate într-un vid de securitate odată cu dizolvarea Pactului de la Varșovia – alianța militară care a unit Europa de Est cu Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece – au conferit o nouă legitimitate organizației conduse de Statele Unite.
În acest context, Actul Fondator apare ca un ,,instrument necesar pentru extinderea [NATO] în fosta sferă de influență a Moscovei”, scrie cercetătoarea Amélie Zima, într-un articol publicat în Journal of East-West Comparative Studies.
Prin urmare, scopul Actului Fondator, care oficializează relațiile NATO-Rusia, devine acela de a deschide calea pentru o primă extindere prin cererile de aderare ale Ungariei, Republicii Cehe și Poloniei. Aceste trei țări aveau să adere la NATO doi ani mai târziu.
Pentru a evita ca Rusia să se simtă izolată sau chiar amenințată de organizația politico-militară creată în 1947 pentru a se proteja de un atac sovietic, NATO oferă garanții Moscovei în Actul Fondator: se angajează să nu amplaseze arme nucleare, inclusiv depozite, pe teritoriul viitoarelor țări membre și să nu-și consolideze trupele permanente pe teritoriul acestora.
În ciuda acestor precauții, Boris Elțîn s-a confruntat cu o opoziție puternică din partea unei părți a opiniei publice și a scenei politice ruse, care l-a acuzat că a participat la umilirea fostei URSS prin faptul că a cedat în fața cerințelor occidentale. Președintele rus era convins însă că această apropiere de NATO va fi benefică pentru țara sa.
Considerată o ,,trădare” de către Vladimir Putin, extinderea către țările din fostul bloc sovietic rămâne până în ziua de azi unul dintre principalele motive de dispută între Moscova și NATO.
Un Putin din ce în ce mai agresiv
Actul fondator istoric a dat un nou suflu relațiilor dintre Rusia și NATO. Cu toate acestea, o primă criză a avut loc în 1999, odată cu operațiunea militară occidentală din Kosovo, la care Moscova, membră a Consiliului de Securitate al ONU, s-a opus vehement. Cu toate acestea, această opoziție puternică nu a dus la tensiuni de durată, iar odată cu începutul secolului a început și o perioadă perioadă de destindere, chiar în prima parte a mandatului lui Vladimir Putin.
Au urmat atentatele din 11 septembrie, când obiectivul global a devenit lupta împotriva terorismului, de care Putin s-a folosit pentru a-și justifica intervenția din Cecenia.
Lucrurile au continuat să evolueze oarecum bine, până la invazia Georgiei de către trupele rusești, din 2008, când relațiile NATO-Rusia practic s-au întrerupt.
Iar de atunci lucrurile nu au făcut decât să se degradeze. Crimele de război din Siria, anexarea Crimeei, războiul din Donbas, au scos la iveală un Putin din ce în ce mai agresiv și mai intolerant.
Deși oficial Consiliul permanent NATO-Rusia nu a fost dizolvat, el nu mai are azi decât o semnificație simbolică.
”Sigur că trebuie găsită o cale de a păstra relații decente și pe termen lung cu Rusia, dar cu regimul Putin la putere acest lucru este foarte greu de imaginat în acest moment”, concluzionează analistul Nicolas Tenzer.