Există informații din multe zone ale specialiștilor medicinii holistice care atenționează, la unison cu părinții spirituali din toate curentele, că bolile reprezintă atenționări față de modul în care greșim în relație cu universul (pentru ortodocși, prin care greșim, față de legile lui Dumnezeu). Bolile sunt o consecință a faptelor și atitudinilor noastre de zi cu zi. Ne oglindesc defectele și ne reflectă erorile. Dacă știm să interpretăm semnele pe care ni le transmit acestea, pentru a le îndrepta, (dar, mai ales, pentru a ne ruga de iertare în direcția în care greșim), este pot avea și un sens regresiv, până la dispariție. De aceea, mulți dintre părinții spirituali spun că boala nu este un dușman ci, paradoxal, cel mai bun prieten.
Acesta este și motivul pentru care atitudinea de a o nega, de a o ignora este contra-productivă. La fel de contra-productivă este și tratarea ei cu paliative – adică cu acele medicamente care te-ai vindecat. Cum creșterea peste normal a temperaturii corpului ne arată că, în interiorul lui are o luptă a celulelor imunitare cu infecția existentă, când acest marker dispare, nu însesamnă deloc cum că a dispărut infecția.
Întotdeauna Boala apare ca o consecință firească a unor convingeri eronate, adânc înrădăcinate în ființa celui bolnav. Atât de adânc, încât ajung să ia forme materiale și să se manifeste la nivelul corpului fizic. Acest fenomen este numit somatizare nu numai în medicina holistică. Și psihiatria clasică este în măsură să identifice astfel de scindări produse în armonia interioară a fiecărei persoane în parte.
Esența tuturor erorilor care ne conduc la somatizarea de care vorbim este lipsa iubirii: neiubirea aproapelui, neiubirea dușmanilor, neiubirea celor care, aparent, ne fac rău (după cum bolile ne sunt falși dușmani, așa și neprietenii tot falși dușmani ne sunt), neiubirea propriei noastre ființe. Toate aceste semne de neiubire ne dau măsura în care Nu Îl iubim pe Dumnezeu. Și de aici apar consecințele încercărilor la care El ne supune, în scopul conștientizării erorii în care ne găsim și de a ne îndrepta. Ortodocșii știu că există o cale simplă și cu grad de precizie mare, prin care putem reintra în matca armoniei: conștientizarea tipului de eroare în care am trăit, căință pentru asta, cererea de iertare (în spovedanie) și străduința infinită în a nu recidiva (pentru că oameni suntem, pentru că erorile în care trăim au autostrăzi construite în sufletele și trupurile noastre, a nu recidiva presupune, de regulă, eforturi supraumane – ori, dacă tot sunt supraumane, doar rugăciunea stăruitoare înseamnă o mână de ajutor divin, pentru îndreptare).
Specialiștii naturiști spun că modul în care se prezintă legumele și fructele, din punct de vedere fizic, ne arată și care sunt organele corpului nostru cărora respectivele poame ale pământului le sunt benefice. Adică, în concordanță cu aspectul fizic, nucile vin să hrănească creierul, fasolea boabe este benefică rinichilor samd. Tot la fel, un cap bolnav arată că tipul de rațiune pe care-l practicăm este unul trufaș, o inimă chinuită este semnul sigur al faptului că am amputat niște sentimente de iubire iar suferința a fost maximă. De asemenea, un stomac bolnav indică sigur că nu am fost capabili să digerăm întâmplările din viața noastră, n-am putut să iertăm și să ne împăcăm cu ceea ce am trăit. Rinichii filtrează – rinichii noștri bolnavi reprezintă incapacitatea de a filtra binele de rău din ceea ce am trăit. Resentimentele generate de timpul care a trecut și care nu ne-a adus fericire, armonie, bunăstare sunt cele care ne și împiedică să ne iertăm pe noi și pe cei din jurul nostru. Doar dacă suntem conștienți de faptul că viețuirea noastră în trup are ca unică menire lupta spre desăvârșire și că viața, în afara trupului, este cea adevărată, cea fără suferință și cea veșnică, putem reintra în armonie cu Universul (armonie care, repetăm, înseamnă iubire pentru tot și pentru toate) și putem ierta tot ce e de iertat. Atunci ne vindecăm de tot ce e de vindecat.